Și m-ai fermecat, străine Iar eu nu am știut Sau poate nu am vrut Să cred Că cineva mai poate aprinde un foc în mine Fără vreo intenție de a-l și menține. Și mă uitam spre adâncimi în ochii tăi Că poate ai obosit Sau poate ai greșit Sau poate n-ai știut Sau poate nu ai vrut Orice, ca scuză-ți găseam Iar eu cădeam și tot cădeam În cele mai lugubre văi. M-am răsculat M-am enervat Am plâns, am adormit plângând Nu mai mâncam Nu mai râdeam Luam rând la rând pe orice gând Și mă întrebam: eu ce-am făcut? Norocul meu și-a minții mele Și chiar și în perioade grele Îmi dau restart și vad lucid Încep să râd, să mă crucesc Căci oare cum de am putut De tine să mă-ndrăgostesc? Și mă ridic din nou cu totul Mă uit spre orizont cu sete Îmi dăruiesc pe îndelete iubire, alinare, grijă și răbdare. Dar îmi și spun fără menajamente Să nu mai pui cu suflet și iubire Acolo unde egoul domnește în neștire.