Mă simt ca atunci când termin de citit o carte bună și nu mai știu încotro să o apuc cu viața.
La fel și cu un film bun. Nimic nu poate egala emoțiile.
La naiba, tot ce este bun am vrea să și dureze, să ne țină în brațe cu fantezii și trăiri și să fugim ca niște năuci de realitate.
După ce ai închis ultima pagină, dai ochii cu realitatea. După ultimul episod, ultimul minut al unui film, te întorci de unde ai fost plecat doar puțin timp.
Și-atunci te înhami la viață, pentru că este singura în care mai poți găsi senzațiile tari.
Cartea mea - De la sărăcie la extaz - nu m-a lăsat să fantazez și nici să-mi fie cumva dor de realitate. Pentru că aceasta este o carte despre realitate, scrisă cuvânt cu emoții și aduceri aminte de toate nuanțele.
N-am să continui prin a spune că am început timid să scriu, pentru că m-aș îndepărta de ideea de la care a pornit cartea mea - Realitatea.
Am pășit timid prin viață, dar nu a mea, ci a “spectatorilor”, și nu am lăsat să se vadă când mi-a fost frică, când am avut curaj sau când mi-a fost rușine. Am pășit timid și sigur, ca nu cumva să fiu descoperită și să se creadă “altceva” despre mine.
Am pășit atât de cuminte, încât atunci când m-am hotărât să alerg cu cei mai apăsați pași, am descoperit cât de însorit era dincolo de pâcla grea de nori a timidității.
Nu mi-a mai fost rușine.
Și cum puteam să fac ca spectacolul să fie grandios, decât printr-o carte publicată de mine, independent, fără nicio editură celebră care să mă ghideze și să mă ducă spre culmile succesului. Am vrut să fie greu și scump, pentru că răsplata să fie 100% a mea.
Satisfacția aceea imaterială pe care nu o poate egala nimic.
Mă-ntorc la carte, promit, gata, nu mă mai apuc de poliloghii vărsate cu năduf.
Dau vina pe firea mea pasională, dar Cris spune că sunt doar o războinică și mă întreabă mereu: „Da’ tu cu cine te cerți acum?”
Pe scurt, pentru ca pe lung este în carte.
Scrisul te alege, așa cum m-a ales și pe mine. Nu e ceva ce planifici, ci mai degrabă un drum pe care îl descoperi pe măsură ce înaintezi. Cartea pe care am scris-o a început ca o răfuială – cuvinte aruncate în neant, pe nerăsuflate, transformate treptat din postări de blog în pagini care acum stau tipărite între coperți.
A fost un proces plin de îndoieli și întrebări: „Cine-o va citi?”, „Ce experiență am eu să scriu despre viață?”.
Dar, în timp, îndoiala s-a topit, iar cuvintele s-au așezat în liniște, spuse din dragoste și sinceritate. Fratele meu mi-a spus odată că această carte va deveni o moștenire pentru copiii lui, să știe cum era familia noastră. Atunci am înțeles că poveștile au puterea de a lega generații.
Cartea este un cadou pe care copilul din mine l-a făcut adultului de acum – o călătorie prin realitățile crude și umorul amar al vieții.
Am scris simplu, cu autoironie și cu un strop de sarcasm, exact cum mama obișnuia să ne povestească viața: cu un zâmbet în colțul gurii, chiar și atunci când realitatea nu era deloc blândă.
Nu am vrut să scriu despre delicatețuri sau povești cosmetizate. Am ales să vorbesc despre adevăruri nefiltrate – noroi, câmpuri arse de soare și frigul iernilor în Bărăgan. Nu este o carte care idealizează viața, ci una care o arată așa cum este: dură, murdară, dar și plină de momente neașteptat de frumoase.
Aceasta nu este o carte pentru toată lumea. Este pentru cei care au curajul să privească dincolo de aparențe, pentru cei care găsesc sens în banalități și care celebrează umanitatea, cu toate imperfecțiunile ei.
Dacă te-ai regăsit în paginile ei, mă bucur. Dacă nu, este și asta în regulă.
Viața ne-a fost dată în dar, iar scrisul este darul meu pentru tine.
Să ne fie bine, să fim sănătoși și să găsim, fiecare, frumusețea în imperfecțiunile noastre.
