Încă un articol despre poezie.
Încă câteva poezii de iarnă, cunoscute sau nu, adunate și publicate, să fie apoi găsite și citite pe internet.
Lumea e prea grăbită să mai citească poezie. Și totuși, poeții încă scriu.
Ai prea multe de făcut într-o zi, ca la final să mai deschizi o carte de poezie, să-ți forțezi ochii să parcurgă rânduri simțite de alții. Și totuși, mă trezesc că mă pun pe citit și pe căutat, să pot să scriu la rândul meu și să fac o seară de noiembrie mai blândă.
Mă pregătesc de iarnă cu poezie. Și cu poezie.
Mă pregătesc de tot ce urmează.
Iarna în satele românești, jocurile și bucuria copiilor, dar și frumusețea simplă a peisajului de iarnă românească. Coșbuc redă perfect farmecul și căldura specifică satului românesc în mijlocul iernii.
Poezia lui George Coșbuc, „Iarna pe uliță”, a fost publicată pentru prima dată în 1893. A apărut în revista literară Vatra, pe care Coșbuc a fondat-o împreună cu Ioan Slavici și Ioan L. Caragiale.
A-nceput de ieri să cadă
Câte-un fulg, acum a stat,
Norii s-au mai răzbunat
Spre apus, dar stau grămadă
Peste sat.
Nu e soare, dar e bine,
Și pe râu e numai fum.
Vântu-i liniștit acum,
Dar năvalnic vuiet vine
De pe drum.
Sunt copii. Cu multe sănii,
De pe coastă vin țipând
Și se-mping și sar râzând;
Prin zăpadă fac mătănii;
Vrând-nevrând.
Gură fac ca roata morii;
Și de-a valma se pornesc,
Cum prin gard se gâlcevesc
Vrăbii gureșe, când norii
Ploi vestesc.
Cei mai mari acum, din sfadă,
Stau pe-ncăierate puși;
Cei mai mici, de foame-aduși,
Se scâncesc și plâng grămadă
Pe la uși.
Colo-n colț acum răsare
Un copil, al nu știu cui,
Largi de-un cot sunt pașii lui,
Iar el mic, căci pe cărare
Parcă nu-i.
Haina-i măturând pământul
Și-o târăște-abia, abia:
Cinci ca el încap în ea,
Să mai bată, soro, vântul
Dac-o vrea!
El e sol precum se vede,
Mă-sa l-a trimis în sat,
Vezi de-aceea-i încruntat,
Și s-avântă, și se crede
Că-i bărbat;
Cade-n brânci și se ridică
Dând pe ceafă puțintel
Toată lâna unui miel:
O căciulă mai voinică
Decât el.
Și tot vine, tot înoată,
Dar deodată cu ochi vii,
Stă pe loc să mi te ții!
Colo, zgomotoasa gloată,
De copii!
El degrabă-n jur chitește
Vrun ocol, căci e pierdut,
Dar copiii l-au văzut!
Toată ceata năvălește
Pe-ntrecut.
Uite-i, mă, căciula, frate,
Mare cât o zi de post
Aoleu, ce urs mi-a fost!
Au sub dânsa șapte sate
Adăpost!
Unii-l iau grăbit la vale,
Alții-n glumă parte-i țin
Uite-i, fără pic de vin
S-au jurat să-mbete-n cale
Pe creștin!
Vine-o babă-ncet pe stradă
În cojocul rupt al ei
Și încins cu sfori de tei.
Stă pe loc acum să vadă
Și ea ce-i.
S-oțărăște rău bătrâna
Pentru micul Barba-cot.
Ați înnebunit de tot
Puiul mamii, dă-mi tu mâna
Să te scot!
Cică vrei să stingi cu paie
Focul când e-n clăi cu fân,
Și-apoi zici că ești român!
Biata bab-a-ntrat în laie
La stăpân.
Ca pe-o bufniț-o-nconjoară
Și-o petrec cu chiu cu vai,
Și se țin de dânsa scai,
Plină-i strâmta ulicioară
De alai.
Nu e chip să-i faci cu buna
Să-și păzească drumul lor!
Râd și sar într-un picior,
Se-nvârtesc și țipă-ntruna
Mai cu zor.
Baba și-a uitat învățul:
Bate,-njură, dă din mâini:
Dracilor, sânteți păgâni?
Maica mea! Să stai cu bățul
Ca la câini!
Și cu bățul se-nvârtește
Ca să-și facă-n jur ocol;
Dar abia e locul gol,
Și mulțimea năvălește
Iarăși stol.
Astfel tabăra se duce
Lălăind în chip avan:
Baba-n mijloc, căpitan,
Scuipă-n sân și face cruce
De Satan.
Ba se răscolesc și câinii
De prin curți, și sar la ei.
Pe la garduri ies femei,
Se urnesc mirați bătrânii
Din bordei.
Ce-i pe drum atâta gură?
Nu-i nimic. Copii ștrengari.
Ei, auzi! Vedea-i-aș mari,
Parcă trece-adunătură
De tătari!
Topîrceanu descrie noaptea de iarnă cu sentimentul de pace și liniște. Stilul său pictural surprinde sunetele, mirosurile și priveliștile unei ierni liniștite.
Poezia lui George Topîrceanu, „Noapte de iarnă”, a fost publicată în 1920, ca parte a colecției sale de poezii intitulată Balade vesele și triste.
Cad din cer mărgăritare
Pe orașul adormit...
Plopii, umbre solitare
În văzduhul neclintit,
Visători ca amorezii
Stau de veghe la fereastră,
Și pe marmura zăpezii
Culcă umbra lor albastră.
Iarna!... Iarna tristă-mbracă
Streșinile somnoroase,
Pune văl de promoroacă
Peste pomi și peste case.
Scoate-o lume ca din basme
În lumini de felinare —
Umple noaptea de fantasme
Neclintite și bizare.
Din ogeagul de cărbune
Face albă colonadă
Și pe trunchiuri negre pune
Capiteluri de zăpadă,
Iar prin crengile cochete
Flori de marmură anină, —
O ghirlandă de buchete
Care tremură-n lumină.
Reci podoabe-n ramuri goale
Plouă fără să le scuturi,
Ici, risipă de petale,
Colo, roi ușor de fluturi...
Și din valul de zăpadă,
Ca o mută arătare
Legănându-se pe stradă,
Un drumeț ciudat răsare...
Vine cu popasuri multe,
Face-n calea lui mătănii.
Câte-odată stă s-asculte
Clopoțeii de la sănii.
Alteori uimit tresare,
Dă din mâini șoptind grăbit —
Parcă spune-o taină mare
Unui soț închipuit...
Ca o umbră din poveste
Se strecoară-ncet, și iar
Stă deodată fără veste
Rezemat de-un felinar.
Fața lui se lămurește, —
Pare-nduioșat acum...
Visător și lung privește
Casele de peste drum:
Poartă mică... pomi în floare...
O fereastră luminată...
Streșini albe de ninsoare...
Toate-i par ca altădată!
Și păreri de rău trecute
Cad pe inima-i trudită,
Ca un stol de păsări mute
Pe-o grădină părăsită:
„Bulgăraș de gheață rece,
Iarna vine, vara trece
Și n-am cu cine-mi petrece...
Bulgăraș topit în foc,
Dacă n-am avut noroc!
Dacă n-am avut noroc...”
Glasul, înecat, se curmă.
Omul, șovăind în stradă,
Pleacă iar, lăsând în urmă
Pete negre pe zăpadă.
Iarna într-o manieră filosofică, abstractă și plină de emoție. Poezia explorează legătura dintre om și natură, oferind o perspectivă unică asupra frigului și a purității iernii.
Patru sori de abur alb se desfăceau pe cerul
nopții, brațele mi-erau atrase către ei.
Tu stăteai pe-un bulgăr mare de zăpadă verde,
pletele-ți erau atrase către ei.
Cerul era negru, fără aștri, numai sorii cei de abur alb,
se desfăceau în șuvițe sclipitor de albe, spiralate,
peste negrul nopții, surd, se desfăceau.
Tu stăteai pe-un bulgăr de zăpadă verde,
coama ta se răsfira bătând în sus și pe cerul negru ca o ceață,
neagră era coama ta în sus.
Eu stăteam cu brațele atrase, ridicate, ca și cum m-aș atârna
de un stejar tăcut, cu o ramură plecată,
neagră peste mine, către patru mari vârtejuri, într-un cer tăcut.
Aer negru și zăpadă verde
Patru sori de aur,
surd se desfăceau pe cer, ora taciturnă ne ținea-împietriți
alături și pe jumătate smulși spre cer.
Brăduleț, brăduț drăguț,
Ninge peste tine!
Haide, hai, în casa mea,
Unde-i cald și bine.
Pom de Anul Nou te fac,
Cu beteală am să te-mbrac
Și steluțe, o mie,
Să fim plini de bucurie!
Poemul „Brăduleț, brăduț drăguț” e o poezie românească pentru copii, trecută din mână în mână, fără un autor cert. Unii spun că e scrisă de Alexandru Toma, dar, mai degrabă, face parte din tradiția anonimă, aceea în care versurile trec prin sufletele oamenilor, nu prin numele de pe copertă.
E o poezie care, indiferent de cine a scris-o, și-a câștigat locul. O recită copiii de sărbători, o știu bătrânii, și mereu, iarna, undeva, un brăduț e chemat la căldură, împodobit și pus în centrul unei bucurii simple, fără pretenții.
Ninge, ninge, ninge-ncetișor,
Cade, cade câte-un fulgușor.
Hai, copii, la derdeluș,
Hai, copii, la saniuș.
Ninge, ninge, ninge-ncetișor,
Cade, cade-un fulg ușor.
Câmpul, pomii,-ntregul sat,
Haina albă-au îmbrăcat
Poemul „Ninge, ninge, ninge-ncetișor” e o poezie populară pentru copii, pierdută undeva prin folclor, fără un autor pe care să-l știi.
Ca multe poezii pentru copii, și asta e o mică bijuterie anonimă, îmbrăcată în nostalgia zăpezii care acoperă satul și câmpul, o poezie care rămâne, care se lipește de inimile celor mici și mari, deși nimeni nu știe cine a scris-o. E recitată iarnă de iarnă, ca un ritual, aducând cu ea ecoul primilor fulgi și al derdelușului, fără pretenții și fără nume mari.
Iarna, pentru a nu răci
Eu de frig mă voi feri!
Pe cap îmi voi pune, iată,
O căciulă colorată.
În mâinile mele micuțe
Am mănușile drăguțe.
Și la gât îmi înfășor
Un fular multicolor.
Pe deasupra hainelor,
Îmi pun geaca repejor.
Chiar de iarna e geroasă
Pot să ies afară din casă!
Colinde, colinde!
E vremea colindelor,
Căci gheața se-ntinde
Asemeni oglinzilor
Și tremură brazii
Mișcând rămurelele,
Căci noaptea de azi-i
Când scânteie stelele.
Se bucur' copiii,
Copiii și fetele,
De dragul Mariei
Își piaptănă pletele,
De dragul Mariei
Ș-a Mântuitorului
Lucește pe ceruri
O stea călătorului.
Poemul „Colinde, colinde”, de Mihai Eminescu a fost probabil scris spre sfârșitul anilor 1870 sau începutul anilor 1880, deși data exactă nu este cunoscută. A fost publicat postum, în 1902, alături de alte poezii care surprind reflecțiile poetului asupra naturii, folclorului și spiritualității. Acest poem reflectă profunzimea cu care Eminescu aprecia tradițiile românești și abilitatea lui de a reda esența acestor obiceiuri printr-un limbaj simplu, dar evocator.
Sșst!
Micuța gerului,
Cu mânuța înghețată,
Bate-n poarta cerului
Și întreabă supărată;
– Unde-s stelele de sus?
– Iaca, nu-s!
Vântul rău le-a scuturat
Și le-mprăștie prin sat.
Uite una: s-a desprins
Dintr-o margine de nor
Și coboară-ncetișor…
– Oare-a nins?
E un fulg și-i cel dintâi
Și aduce-n vânt, ninsoare,
Drumuri albe peste văi,
Râs curat în ochii tăi,
Sănioare,
Zurgălăi…
Vântul suflă prin copaci,
Frunzele cad pe poteci.
Aerul e rece-acum,
Gerul vine pe-al său drum.
Pământul e tare, gol și pustiu,
Curând fulgii or să fie viu.
Așa că-nfofoliți-vă bine,
Iarna cea geroasă vine!
Data exactă a poemului „Winter's Coming” de Carol L. Riser?
Nimeni nu știe cu siguranță. A apărut cumva în colecțiile de poezii pentru copii și prin materialele educaționale de iarnă, fără mare tam-tam. Activitatea literară a lui Riser nu-i documentată la milimetru prin cine știe ce arhive, pentru că, sincer, n-a fost genul de poetă pe care să o studieze lumea pe larg, cu istoric de publicare și biografie la îndemână. A scris. A intrat în cărți. Și, până la urmă, asta e tot ce contează.
Mi-am făcut un bulgărel
Rotund, mic, mititel,
Să-l țin de prieten bun
Și cu mine-n pat să-l pun.
I-am făcut și pijama
Și-o pernuță pentru cap,
Dar azi-noapte-a dispărut,
Și patul mi l-a udat.
Poemul, „Bulgărele de zăpadă” de Shel Silverstein, este o poezie plină de umor și farmec, pe care copiii o adoră datorită tonului jucăuș și imaginii de iarnă pe care o creează. Poezia a apărut în cunoscuta sa carte „Falling Up”, publicată în 1996.”Falling Up” este o colecție de poezii amuzante și jucăușe pentru copii, ilustrată în stilul caracteristic al lui Silverstein. Această carte a devenit una dintre cele mai îndrăgite lucrări ale sale, continuând moștenirea poetului de a crea poezii pline de imaginație și umor, care rezonează cu cititori de toate vârstele.
