Olanda - ploaie, vânt, soare și de la capăt

Auzisem eu de Olanda că te simți ca acasă. Și nu, nu din cauza acelui motiv știut și cunoscut de toată lumea. 

Ajunsă în Olanda prima dată m-am simțit ca acasă. Eram prietenă deja cu toată lumea, cu toate bicicletele, străzile, mâncarea, dar mai puțin cu vremea. 

Vremea în Olanda este ca o femeie prețioasă

Sau ca o femeie înainte de menstruație. Să-mi fie cu iertare...

Poate să plouă, să iasă soare, să plouă cu piatră și să iasă soarele din nou, în decursul unei ore. 

Așadar, Olanda. Și nu oricum, ci pe bicicletă. Și nu orice biciclete, ci acelea cărate pe avion, la bagaj de cală, pentru care plăteam bilet întreg.

Cea mai bună lună de mers în Olanda este luna mai. Lesne de înțeles că interesul pentru vremea bună era și mijlocul de deplasare - bicicleta. 

Odată ajunși în aeroport, urmau aproximativ doua ore, tot în aeroport, de asamblat cele doua biciclete. 

Am să trec peste acel moment pe care îl detestam de fiecare dată, întrucât era consumator de energie și nervi. 

Bagajul - două genți și-o borsetă

Bagajul pentru o săptămână de pedalat prin “țara ploii interminabile” era cât se poate de minimalist, conceput din echipament de bicicleta din plastic 100%, geci impermeabile, fâșuri antivânt - alt fenomen prezent și popular în Olanda - ochelari de ciclist adevărat și pe soare, și pe vânt, papucii de pedalat cu spd-uri, ce se prindeau de pedale vertiginos și se desprindeau doar când cădeai de pe ea, lipsit probabil de tactica descălecării de pe bicicletă. 

Era să uit, toate acestea erau pe noi. Așadar, bagajul conținea șosete, chiloti, unul sau doua tricouri casual de ieșit în lume și o pereche de jeans. 

Eu am prins vara în Olanda cu 13 grade Celsius, așadar nu mă putea convinge nimeni de o pereche de pantaloni scurți. 

Bagajul era cărat de Lucian - coburi de bicicletă, ce se atașează de portbagaj pe laterale. Eu aveam doar o borsetă roz și...atât. Eram o lady. 

De regulă, în peregrinările mele prin lume aveam ocazia să cunosc oameni - activitate pe care am adorat-o mereu și pe care o practicam cu nesaț. 

Olandezii sunt aparte, chiar dacă-i plouă des și nu au soare. Ei sunt suficient de solari, deschiși și amabili. 

Noi călătoream în Olanda și pentru că este o țară prietenoasă cu bicicletele și acolo puteam experimenta nu numai deplasarea în orașe, ci și între orașe. Am pedalat sute de kilometri - da, chiar sute - pe pistele olandeze frumos construite, cu rădăcini de pomi aduse le nivel cu pista, cu semafoare, cu marcaje, alături de locuitorii țării. Norocoșii de ei. 

Ne cazam de fiecare dată în alt oraș. Distanța dintre orașe pleca de la 50 km și ajungea chiar și la 100 kilometri pedalați într-o singură zi. 

În prima călătorie în Olanda eram nepregătiți. Nu există vreme nepotrivită, ci îmbrăcăminte neadecvată. 

Am experimentat asta pe pielea mea. 

Erau 3 grade Celsius afară, ploua mărunt și mult, bătea vântul, dar noi trebuia să pedalăm către următoarea cazare, în alt oraș. 

A fost singura dată când mi-am plâns de milă. 

Ploua și plângeam. Îmi înghețaseră degetele - aveam două perechi de mănuși ude, din bumbac, și o pereche din latex peste (improvizație pe moment). Mă gândeam în acele momente că dacă mă opresc acolo, pe loc, să nu mai pedalez, să nu mă mai mișc, cine mă va ajuta? 

Există salvamar, există salvamont, dar pentru turiști teribiliști cu bicicleta, în ploaie, la 3 grade, ce există? 

Plângeam și pedalam. 

Ploaia se mai și oprea

Ne dădea răgaz să ne uscăm. Hainele din plastic se uscau în 10 minute prin vânt și soarele prefăcut care apărea după ploaia hotărâtă. 

Odată cu noi, se mai bucurau și păsărelele. Creștea ciripitul odată cu razele de soare rușinoase de după nori. Bucuria trebuia să se consume instant, căci și ele, păsărelele, știau că nu ține mult. Dădeau tot deodată. 

Străluceau pistele olandeze de biciclete de parcă erau poleite cu argint. Culmea este ca străluceau și când ploua. Erau perfecte, îmbietoare, prietenoase și fără urcușuri și coborâșuri. 

Iubesc Olanda și pentru că este plată. 

Iubesc și Italia și Franța, țări în care mi-am dat sufletul pe urcări de 10 km. Urcam și întrebam companionul: mai e mult? Mi se răspundea mințind, ca unui copil căruia îi zici că vine Zâna Măseluță și-i dă bani pe dinți: nu, nu, mai e bucla asta și gata. 

Niciodată nu era gata. 

Mă uitam lung la bucla care se transforma în altă buclă. Preferam atunci să mă uit la roți și să suflu greu, să zic că e ultima dată, că data viitoare mergem fără biciclete, că mă duc doar la plajă… 

Minciuni ademenitoare. 

Dar Olanda este o țară prietenoasă cu cicliștii și nu-i supune stresului fantastic, ca la turul Italiei sau al Franței. Ăia-s profesioniști. Și mai sunt și nebuni. 

Mai puțin ghid, mai multe emoții

Mă gândeam, în timp ce scriam, că un ghid de călătorie cuprinde date despre locuri de vizitat, locuri de mâncat, locuri de băut cafea, bere, ceai, vin sau locuri de fumat (vorbim de Olanda aici). 

Mi-am propus să nu vorbesc despre toate acestea, doar să le menționez răzleț, întrucât nu sunt un bun ghid și nici recomandări grozave nu pot face. 

Eu sunt un om simplu în alegeri atât la mâncare, cât și la locuri de vizitat. Mie îmi place conceptul de țară, cu iarbă, praf, țarcuri cu vaci fericite, în aer liber, cai neînhămați pe câmpii și sate mici, pavate, cu oameni fără griji, lanuri de porumb și floarea soarelui. Fără larma orașului, mașinilor, tramvaielor sau autobuzelor. 

Am savurat Amsterdamul din plin, am vizitat muzeul de artă și muzeul Van Gogh de m-au durut genunchii de la atâta admirat în picioare. Am făcut poze la tablouri pe care știu sigur că nu le voi mai deschide în veci. Nici nu știu pe unde sunt uitate. 

În Rotterdam am fost surprinsă de ora 11 noaptea cu soarele pe cer. În Haga am fost pe plajă, cu gândul să ajung și eu la mare, dar m-am plictisit de la atâta plajă până la mare. Nu se mai termina și-am făcut cale întoarsă. Au fost și alte orașe, cu siguranță, căci bicicleta ne ducea mai mult singură de la un loc la altul. 

Am fost și în cel mai înalt punct din Olanda - Vaalserberg - cu altitudinea (!!!!) de 322 m. 

Vaalserberg este și locul în care își dau întâlnire cele trei țări: Germania, Belgia și Olanda, marcat printr-o piatră. Se mai numește, firește, și Colțul celor trei țări sau, în limba locală - Drielandenpunt. 

Am urcat, am văzut și am așteptat la coadă să pun și eu mâna pe piatră, zâmbind la cameră toata mândră. 

Doar urcasem cu bicicleta până acolo și eram în trei țări deodată. 

Pretenții de călător

În toate țările pe care le-am vizitat am ridicat o singură pretenție - cafeaua. Inutil de menționat că cea mai bună cafea am băut-o în Italia, la orice cârciumă dosită, mică, căreia nu-i dădeai nicio șansă. 

Făceau cafeaua în mod profesionist, cu spumă aurie, servită cu apa lângă, cu zahăr și-un biscuite obligatoriu. 

Jignirea era teribilă în momentul în care ziceam că vreau Americano (cafea lungită cu apă). Se uita la mine italianul și mă disecă din priviri. 

Revenind la pretenția supremă, eu nu pot, de fapt refuz, să beau cafeaua din pahare de hârtie sau plastic. Trebuia să ne oprim, să savurez, să admir și să beau cafeaua în tihnă, din cană sau ceașcă de ceramică. 

Am călătorit cot la cot cu un nebăutor de cafea. Nu a înțeles niciodată momentul, savoarea și rutina băutului de cafea. Timp de 7 ani am auzit: când te lași de cafea? În spirit de glumă, de bună seamă, dar dacă se prindea gluma…

Cafeaua se bea neagră, fierbinte, din cană de ceramică, împăcat cu sine și cu momentul. 

Olanda este o țară de poveste, ce-i drept. Țara-n care ai impresia că totul funcționează optim, fără fluctuații sau situații extreme. O țară blamată, pe alocuri, din cauza prostituției legalizate sau a fumatului de ierburi, însă nu m-aș hazarda chiar atât de repede cu etichete. 

Eu am luat ce a fost bun din ea și, ce-i drept, ce am putut asimila din excursii. 

O singură întâmplare mai relatez și am încheiat

Traversam un orășel și zăresc un domn îmbrăcat ca un detectiv - pelerină de ploaie, pălărie, ochelari de vedere - cu un Basset Hound. 

Ploua de rupea. Niciunul dintre cei doi nu părea deranjat. 

M-a cuprins euforia văzând cățelul (prietena mea are un cățel de aceeași rasă și știu câteva lucruri despre câinii ăștia leneși și încăpățânați), am oprit bicicleta și m-am aplecat să îl mângâi și să-i vorbesc în engleză. Deh, măcar stăpânul trebuia să înțeleagă ce-i adresăm câinelui. Extrem de prietenos stăpânul, dar și câinele, imi zice: I am so sorry for the weather! 

Ne văzuse uzi, obosiți probabil, pe biciclete, și a vrut să ne transmită un gând bun, să ne ajute în călătorie. 

Și-a cerut scuze pentru vremea olandeză, neiertătoare cu turistii veniti să o viziteze. 

Am făcut poze, ne-am urat de bine și-am continuat călătoria. 

Recunosc, în încheierea acestui articol, că nu m-aș opri din povestit. Olanda îmi este țara prietenă, ce mi-a intrat sub piele, chiar dacă am plâns când pedalam. Când ieșea soarele uitam, și tot așa. 

Noroc că există uitarea și noroc că uitarea nu șterge chiar tot. Mai rămân frânturi de amintiri, ce se transformă apoi în povestiri pe internet. 

Cartea de citit: Vincent van Gogh - Pierre Leprohon