Aveam vreo 22 de ani, adică fix vârsta la care poți să umbli fleandura, fără plan, fără bani și, uneori, fără niciun Dumnezeu.
Îmi căutam un loc de stat cu chirie prin București, în eterna vânătoare a „celei mai bune zone” – adică lângă metrou. La 22 de ani, metroul era cheia supraviețuirii urbane: serviciul, ieșirile, viața toată gravitau în jurul lui. Nu conta ce job aveai, important era să existe unul care să-ți dea niște bani. La 22 de ani încercai aproape orice job. Aproape.
Găsisem un apartament de trei camere lângă Parcul IOR, un colț de rai pentru noi, tinerii cu pretenții și bugete mici. Împărțeam costurile cu alte trei suflete pierdute – două fete și un băiat norocos. Apartamentul avea mereu o energie zgomotoasă: bucătăria era plină de fum, miros de cafea și conversații care începeau dimineața și se terminau... ei bine, rar. O frumusețe de apartament, spațios si luminos, exact ce-i trebuie unui tânăr în verva vârstei. Era cât pe ce sa scriu în derivă, dar m-am iertat.
Colegele nu erau neapărat din cercul de prieteni, cum nici proprietarul nu era, și nici contract de închiriere nu exista. Un concept abstract pe atunci, ca teleportarea sau călătoriile în timp – nimeni nu îl pomenea, nici cel care închiria și nici cel care se muta.
Fac un salt în timp, de 15 ani, și ajung în Malta. Aici, orice locuință închiriată are contract pe minimum șase luni, semnat la notariat sau la agenția care s-a ocupat anterior. Se semnează ca la nuntă, cu martori și aproape că-ți vine să-ți faci un toast după. În contract sunt atașate documentele de identitate ale tuturor părților, precum și garanția că cel care se mută are serviciu. Nu te poate da nimeni afară tam-nesam, că își vinde locuința sau că nu-i mai place de tine. Contractele se respectă aici de-a fir a păr – ceva ce în România suna ca începutul unui basm SF.
Ne întoarcem însă în Dristor, unde eram trei fete și-un băiat, care alesese unul din dormitoare. Apartamentul nostru de trei camere avea o energie tânără și zgomotoasă, cu bucătăria mereu plină de fum și miros de cafea la orice oră. Se gătea pe rând sau împreună, și toată lumea se bucura de compania celuilalt, fără jenă – de parcă eram la o reuniune continuă de familie, doar că fără legături de sânge.
Băiatul (norocos, de altfel), care se alăturase echipei de fete, era tot lehlian de-ai mei. Aveam un pic de iz de acasă, nu eram chiar de capul meu. Printre fetele din celelalte dormitoare (eu împărțeam camera mare cu o alta) era și Maria, din Călărași.
Maria, cu un an sau doi mai mare decât mine, avea serviciu stabil, pentru care se trezea dimineața să se gătească. Ajungea acasă seara și luam la bârfă împreună tot ce se întâmplase peste zi la recepția locului în care lucra. Eu îmi căutam ceva stabil și eram oarecum invidioasă pe Maria și rutina ei carieristică. Găseam că sunt și eu capabilă de un serviciu stabil, dacă Maria era.
Maria vorbea deschis de-ale lumii, cu țigara în mână și câte ceva de băut alături mereu. Povestea fără rețineri despre băieți, despre viață și despre dusul ei de colo-colo, ca și cum era o eroină într-un serial care încă nu fusese produs. Mergea la shopping des și ne arăta apoi fericită, ca un copil care descoperise un cufăr cu comori, ce își luase din banii ei. Asistam acolo, în bucătărie, la tot acest show și-mi plăcea – Maria era televizorul nostru în direct.
La scurt timp, Maria și-a schimbat jobul. Noul job îi oferea mai multă flexibilitate și libertate, precum și mai mulți bani.
- L-am găsit pe omul ăsta cu o firmă și fac facturi, ne zicea des, de parcă descoperise sensul vieții.
Ce om, ce făcea, nimeni nu a știut vreodată și nici n-am întrebat. Se pare că misterul era parte din pachet.
Apăreau prietene de-ale Mariei la noi în casă, care, aflam mai târziu, făceau și ele facturi pentru același om. (Ce să vezi, un mic imperiu de contabilitate informală!)
- Băi, vreau și eu să fac facturi, îi zic Mariei într-o zi. Că-mi căutam și eu un serviciu stabil de ceva vreme.
- Stai să vorbesc, să vedem dacă mai are nevoie, îmi zice, foarte profesional.
- Învăț repede, să știi, îi ziceam, hotărâtă ca o candidată la un post de CEO.
N-am ajuns niciodată să fac facturi pentru acel om. Pesemne că nu mai avea nevoie sau, mai probabil, nu știam eu suficient de bine... să fac facturi. (Sau poate că „facturi” era doar un cuvânt de cod, dar cine mai știe?)
La cât de tineri eram și câtă energie aveam, se pare că ne lovea și pe noi boala uneori. Mă pune la pat, într-una din zile, o răceală cu frisoane și febră de simțeam că iau foc. Mă perpeleam în pat fără noimă, cu aoleli și zvârcoliri de toate notele muzicale – un spectacol demn de Oscar, pentru categoria „Cea mai dramatică suferință a unui răcit”.
Se deschide ușa dormitorului meu, în mod hotărât și absolut, și intră Maria cu mama ei. Venise în vizită pentru câteva zile, dar în acel moment părea trimisă de o divinitate a oblojelilor tradiționale.
- Uite-o, mamă, cum e, zi și tu, cât de rău îi este!, declară Maria, ca un doctor ce prezintă cazul unui pacient în stare critică.
- Repede, zice mama Mariei, adu o pereche de șosete să le punem în oțet. Și pune o oală pe foc, să facem o supă de pui.
Și așa m-am trezit încălțată cu șosete puturoase, mirosind a oțet, de mama Mariei. Mă frecționa pe toate părțile și mă oblojea ca pe propriul copil. Eu eram copil, dar nu al ei. N-a contat. Tratamentul era același, fără discriminare.
Mi-a adus apoi supa la pat și m-a obligat să mănânc. N-am pus întrebări, că oricum nu aveam puterea, așa că am mâncat, vinovată parcă, că mă apucase boala taman când avea mama Mariei treabă.
A doua zi eram ca nouă, de parcă renăscusem – nicio farmacie nu oferă o asemenea garanție.
N-a stat mult mama Mariei la noi, că avea și dânsa treabă, aveam și noi. Dar chiar și în scurta ei vizită, a reușit să transforme o cameră de apartament din Dristor într-un mini-spital improvizat, cu succes garantat.
Maria continua să facă facturi, să fie bine îmbrăcată, să aibă timp, să iasă în oraș, să vină târziu din oraș și tot așa. O viață boemă, dar cu bani. La fel continuam și eu. Să ies, să mă plimb – doar că în alte destinații.
Mergeam cu iubitul meu de atunci la munte săptămânal.
- Un masiv pe săptămână, îmi zicea Mihai, serios de parcă eram într-un program de pregătire olimpică.
Și ne luam rucsacurile în spinare, bocancii în picioare și luam munții la pas, ca și cum ne așteptau cu brațele deschise.
Mihai era profesor de sport și instructor de fitness. Făcut din oțel – fizic pregătit, dar și mental, de aventuri de genul „cucerirea Everestului în fiecare weekend". Mă provoca zi de zi să scot din mine învingătorul. Practic, mă forța să-mi tratez corpul ca pe o operă de artă. Și, ce să zic, avea dreptate. Corpul nostru este cel mai extrem de valoros (am forțat aici puțin, ca să subliniez ideea, în caz că nu s-a prins nimeni).
Mihai avea, bineînțeles, un corp pe măsura rigorilor pe care le rostea zilnic. Era vară, viața era și mai ușoară – ca un fulg. Eram bronzați de la atâta munte și tonifiați de la atâta escaladat.
Colegele mele nu se sfiau să-și exprime fățiș admirația față de Mihai. Practic, aveam un club de fane în bucătărie.
- Te duce la munte în fiecare weekend, ce tare e!
Tare era el, nu mersul la munte, unde participam și eu, cu propriile mele picioare, mulțumesc frumos.
Și nici nu mă ducea „efectiv” – luam trenul personal. Nimic fancy, doar necesitate.
În zilele ploioase, eu și Mihai ne uitam la filme, în moțul patului, cu laptopul între noi, ca doi studenți care încercau să evadeze dintr-un seminar plictisitor.
Maria, mereu agilă în mișcări și deschisă la minte, într-una din vizite, sare în pat fix între mine și Mihai, ca și cum așa era protocolul.
- Mă uit și eu la film cu voi, zice, instalându-se fără vreo invitație formală.
Am rămas amândoi înmărmuriți, acceptându-ne soarta de sandviș uman. N-a stat mult Maria între noi, că filmul – un clasic, gen Frații Karamazov – era clar prea static pentru efervescența ei.
Mihai avea gusturi literare transformate în cinema. Maria? Avea gusturi în... orice altceva. Ambele valide.
- Unde te mai duci cu Mihai? Când mai vine pe la noi?, mă întreba Maria des, cu un interes de parcă Mihai era un eveniment cultural, nu un om.
În docilitatea mea tembelă, îi răspundeam senină și sinceră. Mă bucura bucuria ei pentru mine. Și, naivă cum eram, o credeam.
Maria era un spirit liber – genul de om care trăia cu geamul larg deschis, indiferent de vreme. Îi plăceau lucrurile scumpe, mâncarea bună și statul fără sutien prin casă uneori (stătea complet topless). Și, da, le flutura liber de la dormitor la bucătărie și înapoi, ca o felină în habitatul ei natural. Noi? Asistam. Tăcuți. Parcă nimeni nu îndrăznea să-i spună că poate-i un pic cam aiurea să gătești ciorbă sau tocăniță în poziția asta. Ne întrebam uneori: „Suntem noi prea pudici? Greșim pe undeva?”
Într-o după-amiază de vară, cu căldura care te împinge să faci gesturi necumpătate, mă vizitează Mihai. Planul era simplu: să mâncăm ceva, apoi să facem un tur al lacului în Parcul IOR și să discutăm despre cum vom schimba lumea – pornind, desigur, cu propriile noastre corpuri perfecte.
Îi deschid ușa lui Mihai, îi sar în brațe ca și cum n-aș fi avut răbdare să treacă pragul, și-l aștept să se descalțe. Din dormitor iese Maria. Nu oricum. Purta un top minuscul și... chiloți. Salută politicos, ca și cum asta era ținuta standard de conversație.
Un moment de tăcere. Ne-am uitat unii la alții – eu, Mihai și Maria – ca într-un trio al dilemei. Uimirea a durat două-trei secunde, dar, sincer, s-a dilatat în timp ca o bucată de mozzarella la cuptor. Eu? Blocată. N-am de obicei cuvintele la mine în situații de-astea, și când îmi vin ideile, e deja prea târziu.
Dar de data asta, cuprinsă de un val de improvizație, îi zic Mariei, cu o voce controlată, de ziceai că sunt la un interviu formal:
- Du-te, te rog, și te îmbracă!
Maria m-a privit consternată pentru o secundă, rușinată în următoarea, și s-a retras în dormitor. N-a mai ieșit. Nici eu, nici Mihai n-am zis nimic. Noi aveam munți de escaladat și discuții filosofice care nu includeau ținutele ei de casă.
Am iertat-o, într-un fel, pe Maria. Nu i-am mai pomenit vreodată de chiloții ei în fața iubitului meu. Am iertat-o pentru că era, de fapt, o fată bună. Avea o energie pozitivă, fără să încarce spațiul cu răutăți sau toxicități.
Mereu mi-au plăcut oamenii buni nativi – cei care sunt bine intenționați fără efort.
Dar Maria, așa cum o știam, nu stătea locului. La scurt timp, face iar o reconversie profesională. Își găsește job în Germania și începe să facă naveta săptămânal. Din nou, m-a lovit un pic de ciudă pe succesul ei carieristic, în timp ce eu mă chinuiam cu joburi care-mi erau plătite parcă în bilete de autobuz, nu în bani.
Îi împrumutam geamantanul meu bun și ușor, să-și facă naveta cu avionul mai lejeră. De fiecare dată când mi-l înapoia la final de săptămână, uita câte ceva în el. După care, îmi bătea la ușă, rușinată:
- Cred că iar am uitat ceva în el...Și scotea din buzunarele mici lenjerie intimă, un Chanel No. 5 și alte, și alte „mărunțișuri”.
În casă deja se șușotea despre jobul Mariei. Ne dădeam cu părerea ca niște experți în bucătărie – centrul nostru de analiză socială și economică. Ne gândeam că era greșit și periculos ce făcea, mai ales că părinții ei din Călărași ar fi putut afla. Șușoteam parcă doar-doar să nu fim auziți de părinți.
Maria își continua naveta România-Germania, inițial cu geamantan împrumutat, apoi cu geamantanul ei propriu și personal. M-a ajutat și cu bani împrumutați pentru plata chiriei. Îmi era greu pe atunci, neavând nici stabilitate, nici vreun plan clar după terminarea facultății.
Într-o zi senină, ne adunăm, întâmplător, în bucătărie. Doar fete. Se nimerise așa, ca un fel de adunare neoficială a consiliului casei.
Maria se așază pe un fotoliu, respiră adânc și zice, spășită, dar vizibil pregătită cu un discurs:
- Fetelor, eu nu muncesc în Germania. Muncesc în Italia.
Ne-am oprit. Tăcere. Nimeni nu respira. Maria, însă, continua:
- Și nu fac babysitting. Sunt… damă de companie.
- Păi știam, i-am răspuns noi în cor. Calm, ca și cum i-am fi dat ora exactă.
- De unde?, întreabă ea, uluită.
- Haide, mă, Maria, era evident.
Nu era nimic de adăugat. Nici măcar ea n-a avut chef să ne contrazică.
Atât a fost. Maria se destăinuise. Gata cu ascunsul, gata cu prefăcutul. Putea, de-acum, să umble din nou liberă prin casă – fără haine și fără prejudecăți.
Nu știu cât și dacă am judecat-o pe Maria. La 22 de ani, judecata era un lux pentru care nu aveam energie – oricum o consumam în alte direcții mai „creative”. Bârfa, probabil, a existat. Asta era ordinea firească a lumii noastre, pe atunci mediocre.
Totuși, ne întrebam la unison: „Oare mama ei știe? Și dacă da, ce-o zice femeia?”
Frica de părinți cântărea greu la vârsta aceea. Mama încă mă mai ajuta cu bani, așa că relația mea cu ea avea un „contract nescris” al copilului cuminte și ascultător. Responsabilitatea asta mă apăsa de fiecare dată când mă uitam în portofel.
Șederea în apartamentul din Dristor se apropia, însă, de final. Proprietarul, într-o demonstrație clasică de „drept divin,” ne-a cerut să evacuăm într-o zi oarecare. Fără preaviz, fără explicații. În capul meu, se derulau deja imagini cu bagaje îngrămădite, drumuri prin oraș și altă chirie... tot fără contract.
Zarvă mare în casă. Fiecare își strângea acareturile, iar atmosfera era de haos organizat. Cu Maria? Păstram, bineînțeles, liniștea. Când îi adresam vreo întrebare, vorbeam în șoaptă. Mama ei era iar în vizită și n-aveam chef să-i stricăm vacanța.
Maria avea, între timp, și mai multe haine. Și mai mult lux.
Iese din dormitor, închide ușa și se îndreaptă spre bucătărie.
- Totul ok cu mama ta?, o întreb. Era o liniște apăsătoare în dormitorul ei, iar imaginația mea deja crease scenarii apocaliptice.
- Da, da! zice Maria zgomotos, cu o veselie spontană și parcă un pic forțată. Aranjăm banii pe căprării.
Am stat mult și m-am gândit cum să închei povestirea asta. Sincer, voiam să nu explic în niciun fel ultima replică a Mariei. Și n-am s-o fac.
Serviciile Mariei i-au adus bani mulți. Bani la care noi, colegii de apartament, nici măcar nu visam. Nici acum nu știu dacă făcea facturi la acel nene, dar știu sigur că ținutele în care pleca spre „facturi” nu erau potrivite pentru hârtie și pix. Nici măcar pentru un scaun de birou.
Maria era – și cred că încă este – o femeie frumoasă, cu o bunătate sinceră și o energie pozitivă.
Sper că e fericită și liniștită la ora asta, la 15 ani distanță, oriunde s-ar afla.
Lesne de înțeles că pe Maria nu o cheamă Maria și pe Mihai nu îl cheamă Mihai. Am ales numele la întâmplare, care nici măcar nu se potrivesc personalității acestora.
Poza de copertă aparține lui kasiqjungwoo
