Contact
Scris de stefania.sarina in data de November 12, 2022

M-am mutat la Malta cu 20 de dolari, căpătați în aeroport

Oamenii se mută, în general, în alt oraș sau o altă țară, pentru un nou serviciu, pentru a fi mai aproape de familie sau din dragoste. 

Eu mereu m-am mutat de colo colo din cauza celei din urmă. Sunt o romantică, știu. 

Din dragoste am schimbat niște orașe, am renunțat la mine și tot din dragoste m-am mutat unde sunt acum. M-am dus cu gâtul întins, de parcă mi se promisese toată marea cu sarea. Iar Mediterana este considerabil de sărată. 

Vizitasem insula în octombrie 2014, într-o cu totul altă conjunctură și cu totul altă persoană, și-mi plăcuse. Octombrie este o lună extrem de blândă în Malta, cu vreme văratică sau ca o sora mai de treabă a acesteia - vara la Malta temperaturile cresc vertiginos, chiar și-un pic peste 35 grade Celsius. 

Nu era nici pe lista de țări în care doream să trăiesc, căci Canada și Olanda au fost mereu în capul listei. Acu’ îmi dau seama că mă duceam și-acolo cu gâtul întins și în niciuna dintre cele două nu este o vreme prietenoasă. 

La Malta nu vine iarna, ci primăvara. Se termină vara, plouă câteva luni și se înverzește totul într-o disperare, toate câmpiile galbene pai se fac verzi și proaspete. Te uiți un pic mai jos de ele și dai de azuriul mării. Sublim!

Așa arată insula Malta în luna decembrie.

M-am mutat în Malta, pentru că m-am îndrăgostit încă o dată, fără discernământ, fără cumpătare și fără cap, doar cu inima. 

Are mama o vorbă care-mi place: te-ai dus cu foc în coadă! 

Și bine am făcut și mă felicit pentru asta. Mi-a trecut între timp acest curaj inconștient, ce îl ai doar la o anumită vârstă. 

Acum s-au instaurat precauția și cumpătarea, disciplina și pretențiozitatea. 

Când mi-am făcut bagajele, mi-am pus printre ele și-un pic din bagajul emoțional din relația anterioară, de care nimeni nu avea nevoie. Aveam să scap de el un pic mai târziu. 

M-au dus frații la aeroport, cu bagaje cu tot și m-au lăsat acolo. 

Dacă îi este de ceva frica unui provincial, este traficul din București. Au plecat să nu-i prindă care cumva traficul prin Otopeni. 

Norocul meu că nu mă plictisesc niciodată singură. Aveam oricum o carte la mine. 

Priveam și parcă mă temeam, dar eram și fericită, și împlinită, și mă felicitam în sinea mea pentru cât sunt de curajoasă. La câte călătorii făcusem, aceasta era cea mai specială dintre ele. 

Eram eu, cu 30 de kg de bulendre, și biletul doar dus. 

În aeroport lume multă, ocupată, ce se duce în diferite direcții, alții știu unde, unii mai caută, alții cer informații. 

Eu aveam timp berechet să-i analizez. 

La un moment dat, gălăgia din capul meu a fost întreruptă de o doamnă trecută de 65 de ani. Cu geanta pusă poștaș, cu un portofel la subraț, cu multe haine pe dânsa, prea multe, cu ochelari de vedere, îmi zice nu vă supărați. 

Mă uit în ochii dumneaei, analizez apoi înfățișarea (știu, e o meteahnă), și fac ochii mari, gest ce arată că o ascult. 

“Sunt în aeroport de 2 zile, nu dau de fata mea, locuiește în America, soțul a plecat cu telefonul acasă, că avem doar unu’, am pierdut zborul și acum aștept să cumpere fiica-mea altul. Dar soțu’ nu știe de mine, nimeni de aici nu mă ajută, nimeni nu mă crede, domnișoară!”

Aoleu, ce poveste! zic în sinea mea. 

Bun, zic, eu cu ce vă pot ajuta? Eram un pic iritată. 

Să-mi împrumuți și mie telefonul să o sun pe fiică-mea în America.

La poliție ați fost? Întreb eu, în încercarea de a scăpa. Și-acum îmi pare rău că am gandit așa. 

Nu mă crede nimeni!

Păi cum așa? Acte aveți la dvs.? Biletele de avion…

Da, am totul aici. Îmi arată o pungă șifonată, plină de hârtii. 

Tot ce pot să fac este să formez eu numărul și să încerc să o sun pe fiica dvs. 

Îmi dă o hârtiuță cu numărul, scris de parcă era pe fugă, și formez. 

Nu merge, zic. O fi greșit sau ceva, dar nu merge. 

Of, ce mă fac, cum dau eu de ea? 

Am lăsat umerii în jos de deznădejde și priveam omul din fața mea cum se uita stânga-dreapta disperat și neajutorat, pregătit parcă să treacă o stradă plină de mașini în viteză. 

Eram speranța dumneaei poate, singurul om din acel aeroport plin de oameni ce a stat la discuții mai mult de o clipă. 

Îmi vine ideea de a folosi Facebook-ul în căutarea fiicei. Cer nume, orașul în care stă în America, meserie, orice putea fi folosit. 

Îmi dă numele cu acuratețe, regiunea și orașul exacte, și meseria: medic. Pronunță, de asemenea, orașul cu un accent americănesc, accent ce și-l poate însuși doar o persoană ce locuiește acolo mai mult timp.

Mijesc ochii cu interes și caut pe Facebook. O găsesc imediat. O doamnă blondă, frumoasă, căsătorită cu un sud-american, cu copiii superbi, și-o casă pe măsură. 

Este fiica dvs? 

Da, ea este, zice doamna cu vocea săltată de bucurie. Ca mama când vede o poză frumoasă cu mine. 

Încep să-i scriu un mesaj. Îi scriu toată povestea auzita până atunci și faptul că mama ei este în fața mea, în aeroportul din București. 

Răspunde după câteva minute și-mi confirmă tot. Toată povestea. 

Aflu ulterior că doamna în vârstă locuiește mai mult în State decât în România. Că are grijă de nepoți acolo și-i învață limba română. 

Aflăm amândouă apoi că i-au fost luate alte bilete de avion către State, cu escală în Danemarca și că o prietenă va veni la aeroport să o ia și să aibă grijă de dânsa, până la ora zborului. Fiica se ocupase de tot, însă cu o lipsă totală de comunicare. 

Am rămas cu doamna apoi pentru câteva zeci de minute, am întrebat-o dacă este foame, sete, orice alta nevoie. Mi-a răspuns că nu, am bani, am și mâncare, nu-mi mai trebuie nimic acum. Îi spun că trebuie să plec, aveam un zbor de prins și eu. 

O văd că se scotocește în portofelul de la subraț și scoate o bancnotă de 20 de dolari americani. Mă obligă, la modul ăla tandru pe care îl au bunicii, să iau bancnota, să mă bucur de banii aceia, pentru că am ajutat-o. 

Am refuzat insistent, dar nu aveam sorți de izbândă. 

Doamnă, dvs. aveți nevoie de bani, drumul e lung până-n America și mâncarea în aeroport e scumpă. Eu în două ore ajung în Malta.  

Are fiica mea bani, nu îți face griji. Și nu mă las eu fără bani. Ia-i, că meriți. Să fii sănătoasă, să-ți meargă bine cu băiatu’ ăla în Malta (îi spusesem și eu povestea mea între timp), să-ți ajute Dumnezeu, c-ai fost om bun cu mine. 

Cu urarea asta m-am mutat eu în Malta. Și cu 20 de dolari americani, câștigați din..ei bine, aș zice bunătate, dar au fost mai mult răbdare și un strop de încredere. 

Încă mai am cei 20 de dolari. Am și povestea asta frumoasă și satisfacția că am ajutat pe cineva. Bancnota face parte din obiectele mele aducătoare de noroc. E la loc de cinste, alături de alte amulete, “căpătate” de-a lungul timpului, din diverse conjuncturi. 

Am ajuns la Malta într-un suflet, nerăbdătoare să zic pățania din București. 

A fost un semn, a fost ceva întâmplător, fără însemnătate…nu aș ști să spun. Îmi place să cred ca este un debut special, unic, într-o alta lume ce mă aștepta, ce m-a transformat ulterior într-o versiune mai bună a mea. De fapt, cred că cea mai bună. Versiune în care mi-am atins potențialul în foarte multe sfere ale vieții atât profesional, cât și în relație. 

Aceasta este o istorisire ce nu mai stă acum doar la mine-n gând, ci o știi și tu. 

Mi s-a atras atenția că forma corectă este "în Malta", nu "la Malta". Dar cine a zis că vreau să folosesc forma corectă? Fii fără grijă, este o formulare asumată. 😉

Articol scris de stefania.sarina
Eu sunt Ștefania. Și Sarina. De aici și numele blogului meu, Sarina.ro. Am 33 de ani de defecte asumate, cu pasiuni de oameni normali și scăpări emoționale ca alți oameni normali.

One comment on “M-am mutat la Malta cu 20 de dolari, căpătați în aeroport”

  1. Foarte frumos! Am citit cu ,,sufletul la gură", și mi-am zis că trebuie să scriu și eu istorioara mea, pe care o tit amân. Sunteți un om minunat! Mult succes încontinuare!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Postările mele

crossmenu
Shares
Share This

Distribuie acest articol

Distribuie acest articol prietenilor tai!