Contact
Scris de stefania.sarina in data de October 15, 2022

Fă-ți coroniță, Sarina, ești fată deșteaptă!

Întâmplările din aduceri aminte te bântuie până le pui pe foaie. Sau, în cazul de față, într-un document word, pe care te temi și te întrebi apoi dacă să îl publici sau nu. Asta este o formă de terapie pe care o practic și care-mi aduce bucurie. Pe lângă cititul cărților.
După ceva timp de negocieri decizi să îl publici, pentru că ție nu îți este frică de nimic. În definitiv, ce s-ar putea întâmpla?
Aduni o seamă de admirație, o scânteie de ură și-o fărâmă de invidie. Și, să nu uităm, contraziceri cum că experiența ta este subiectivă și nu se aplică lumii ăsteia mari și nici celor din generația ta.
Ar fi chiar culmea să se și întâmple asta!

Ce ar fi gândurile dacă nu le-am pune pe foaie? Un conținut nerostit este neștiut, meschin, înfrigurat.

Dacă nu am scrie sau nu am cânta, sau nu am crea atât artă, cât și tehnologii ce ne sunt de folos, ce ar fi de noi?

Dacă încă ne autosabotăm, cine va mai crea minunile acestei lumi?

Nu mi-e frică să spun și să exteriorizez gândurile, dar mi-e greu doar să îmi aduc aminte și să nu spun că m-a durut. Pentru că sentimentul pregnant aici este durerea.

Biserica și reprezentații săi

Într-o comunitate mică, precum orașul în care m-am născut și-am crescut până la 19 ani, lucrurile sunt compacte, rigide și, firește, știute de toată lumea. Frica de ce spune un fieștecine de pe drum sau de pe altă stradă este serioasă și gravă. Frica de preot, de profesorul care locuiește poate pe aceeași stradă și te-ar putea vedea făcând ceva nelalocul lui.
Teama de vecini, de ce cred ei dacă ieși mai fistichiu pe stradă, cu jeanșii rupți sau lanțuri agățate la brâu sau, mai rău, vine și te ia iubitul cu mașina din fața porții. Ferească!
Frică, teamă, angoasă, rușine, umilință. Toate astea au fost resimțite de un copil.
Copil ajuns adult cu tot cu “comorile” de mai sus, gândite și răzgândite în toate formele lor până la 30 de ani, când își dă seama că sunt inutile. Că, de fapt, nu există. Ele, precum și efortul colosal de până atunci în a le menține viii ca niște podoabe.

Gândindu-mă acum la ele, îmi și imaginez că sunt un cățel de abia ieșit din apă, ce se scutură zdravăn și se zvântă - și toate greutățile dispar. Sau, o paralelă și mai grozavă, tot din postura de cățel, ridic piciorul și fac pipi pe ele și gata, merg mai departe.
Dar nu e chiar așa. Dar știu că unii căței așa își rezolvă problemele. 🙂

Mă “arunc” cu niște ani în urmă și-mi aduc aminte că mă duceam la biserică de Paște și înainte de Paște, la denii. Se dăduse la un moment dat “decretul”, habar nu am de unde mai exact, că toate femeile, fetele, copiii mici și mari de sex feminin să poarte ceva pe cap când intră în biserică. Că altfel ești păcătoasă, ai o lipsă acută de respect față de biserică. Pe atunci simțeam fix nimic, pentru că nu știam exact rolul ei, ci doar ce auzeam de la adulți. Te duci să te spovedești (copil fiind!!!), să te împărtășești, să treci pe sub masă și să asiști la slujbă în picioare - nu cumva să te așezi, că e mare păcat.

Menționez aici ca Malta este o țară catolică, cu oameni extrem de religioși. În toate bisericile lor, și au 359, găsești bănci și scaune să te așezi, și nimeni, dar nimeni, nu te va huli că ai îndrăznit.

Nesimțită, păcătoasă, rușine...

M-am dus la biserică și-am omis acest aspect al acoperirii căpățânii cu o basma sau ceva, orice. Nu mi-am pus nimic pe cap și mi se vedea părul, capul, “grotescul”. Pășesc liniștită, și umilă, firește, atitudine demnă de intrat în biserică, printre oamenii cu capetele plecate în fața preotului, cu gândul să mă așez, în picioare, undeva și să asist și eu la ce urma să se întâmple. În graba mea controlată și liniștită către acel loc ideal, aud urletul preotului din toți rărunchii și pentru o fracțiune de secundă m-am simțit chiar prost pentru persoana ocărâtă. Nu a durat mult să-mi dau seama ca acea persoană neonorabilă, mustrată, criticată dur, dezonorată eram chiar eu. Aveam capul neacoperit în biserică și îndrăzneam să mă alătur unei comunități ce se aliniase cu îndârjire la regulile interne. Cred că aveam un pic peste 10 ani, vârstă la care de-abia știi de capul tău, darămite că trebuie să îl și acoperi în biserică.

Nu-mi aduc aminte exact frazele pe care mi le-a spus, dar îmi aduc aminte frânturi: nesimțită, păcătoasă, rușine și ieși afară!
Am ieșit învârtindu-mă! În fuga mea am văzut fețele îndreptate către mine, oameni adulți și copii, femei și bărbați veniți să asculte slujba în casa lui Dumnezeu, lăcașul sfânt unde oamenii sunt primiți și nejudecați, ca să își găsească liniștea, pacea interioară și echilibrul, precum și locul în care se propovăduiesc empatia și iubirea de semeni.

A fost ultima dată la slujba de denii sau orice altă slujbă. De ce te-ai întoarce în locul în care ai fost umilit?

Am mai ajuns în biserică la câte vreo nuntă sau la înmormântări, momente în care îl întrebam pe Dumnezeu în gândul meu dacă El știe tot ce fac oamenii pe lumea asta, în speță preoții. Și dacă știe, de ce îi lăsa?

Am plâns apoi de durere, de umilința simțită, de privirile oamenilor, dar și de lipsa de implicare a vreunuia de acolo. Ce pretenții și pe mine, acum îmi dau seama. Eu visam consolare și oamenii de fapt se bucurau de circ și de faptul că nu erau ei în centrul atenției și al ponegrelii.

Un copil de 10-11 ani merge la biserică din propria inițiativă, pentru că a auzit de la adulți ca așa e bine, să mergi și să asculți slujba, chiar dacă nu înțelegi o iotă. Tot acel copil a decis apoi că nu va mai călca în acel loc vreodată, cu scopul de a se pune pe sine vulnerabil în fața unor oameni fără scrupule, fără bun simț și fără…ei bine, bunătate.

Înapoi la școală, doar cu gândul

Pe lângă preoții din viețile noastre, mă refer aici la români, un rol important joacă și profesorii. Acești prea învățați și pregătiți să te învețe care-i treaba cu socotelile, cu scrisul corect și frumos, cu istoria și geografia și alte materii. Dar și cu disciplina, manierele și bunul simt. Părintele își duce, sau își ducea, cu toată încrederea copilul la școală, îl lasă în seama acestor oameni și ei își văd liniștiți de ale lor.

Școala a fost și ea unul dintre locurile în care m-am simțit prost. Dar instituția mai sus numită (biserica) ocupă un loc fruntaș. Norocul meu legat de Dumnezeu este ca știu că nu acolo îl găsesc. Oriunde, dar nu acolo. Cel mai mult îl găsesc în oameni și în faptele lor. Știu ca pot păși aici pe un teren minat și pot crea polemici cu duiumul, dar îmi asum.

Școala, pe de altă parte, este locul în care am învățat, am dat examene, mi-am făcut prieteni și am devenit dintr-un individ o personalitate. Toate acestea datorită învățăturii.

Treceau prin viețile noastre zeci de profesori - unii buni, umani, empatici, sclipitori, dar și alții scorțoși, plictisiți, prăfuiți și răi. Acei profesori care nu primeau mărțițoare din acelea de metal, de 1 leu, sau un buchețel de ghiocei, pentru că se simțeau denigrați, le era alterată imaginea. Îți întorceau cadourile de nu te vedeai, cu umilința specifică și nelipsită, alături de o privire tăioasă, de om nesatisfăcut. Pesemne că îi scârbea “sărăcia” cu care erau tratați.

Încă din clasele mici, unii elevi, zic aici unii, pentru că nu se aplica la toți, își pierdeau prenumele, se ducea naiba știe unde, dar profesorii nu te mai strigau Ștefania, Ionuț sau Alexandra.

Pentru unii devenisem Oprea. Numele de familie era omniprezent la orice oră și în orice situație: că luasem notă bună sau proastă, pentru chiul sau nu, că eram îmbrăcată mai nu știu cum și așa mai departe. Oprea mereu. Îmi pierdusem statutul de copil cu prenume ce îmi aparținea, nu mă mai caracteriza și nu-l mai merităm. Se rostea Oprea cu răutate, cu batjocură câteodată și cu mișto.
Dacă profesorul te-a numit Oprea, clar făcusei ceva rău. El era autoritatea supremă, nu se putea înșela, nu putea greși.
Nasol de ei, profesorii, săracii, că nici măcar nu ne cunoșteau de fapt, nu știau ce putea face fiecare, care-i sunt dotările, sclipirea, sau cât era de avut sau nu fiecare. Eram niște oițe și ne așteptam nuiaua de dirijare. Nu coborau de pe piedestalul dat de statut să vorbească omenește cu tine. Practicau umilința pentru că puteau. Pentru că unii încă mai aveau regimul comunist în piele, tatuat pe dinăuntru.

“Oprea, lăsa ca te-am văzut eu când ajungi tu acasă!” Stăteam pe aceeași stradă cu profesorul și mă vedea probabil pe geam.
“Oprea, la învățătură nu îți stă capul, dar unghiile alea le ai date cu oja.” Era lac transparent și mereu am învățat bine. Nu sclipitor, dar bine.

Îmi făceam unghiile cu lac transparent pentru că voiam să ascund uneori mâinile muncite, să le dau un pic de sclipire. Mi-a plăcut mereu să mă bag în munci ce nu erau de mine de fiecare dată, pentru că voiam să ajut.

Noroc că nu erau toți profesorii așa. Îmi revenea inima la loc când un profesor îmi recunoaște meritele și folosea cu căldura prenumele.

Ștefania era doar prenumele meu de alint, rostit de unii colegi, căci, din obișnuință, ne strigam și noi între noi așa, de-ai mei acasă și de rude. Îmi pierdusem identitatea, aveam impresia ca făceam numai rău. Durerea și mai mare era atunci când vedeam că nu toți erau strigați așa. Unii încă mai aveau prenume.
Mă bucur să aud ca unii dintre profesorii care practicau asta au ieșit la pensie. Nu mai au ce căuta într-un sistem ce dorește schimbarea pentru copii, conștientizarea și înțelegerea acestor mici oameni, cu căldura, empatie și dragoste.

Mai târziu...

Am fost și eu profesor 10 ani și nu am strigat niciodată pe cineva pe numele de familie. Fețele micuțe ce le vedea în bănci, uitându-se la mine, atâția ochi frumoși, se simțeau în siguranță pentru 50 de minute cu mine. Se simțeau speciali tocmai pentru că eu știam prenumele fiecăruia în parte și îl foloseam în orice context - bun sau mai puțin bun. Ah, și nu am lucrat niciodată într-o școală de stat. Mi-am zis că nici acolo nu mai vreau să ajung vreodată.

Pare o nimica toată, pueril și inutil de menționat acum la 35 de ani. Și da, acum este o nimica toată, pentru că am înțeles acum fondul psihologic al lucrurilor de atunci, al oamenilor ce ocupau niște funcții extrem de importante în educație și spiritualitate - două elemente vitale. Norocul meu că am învățat mai multe în anii ce au urmat, din cărțile citite, din multele călătorii și niște oameni superiori acelor triști.

Când simți umilința și rușinea la vârste mici, să nu cumva să crezi că vei scăpa de ele adult fiind. Le iei cu tine și ții de ele ca un năuc inconștient, până te vindeci.

Unul dintre motivele plecării din țară, și dorința acerbă de a nu mă mai întoarce, ăsta este. Traumele le știu, le cunosc, sunt acum prietenă cu ele, râd de ele și povestesc cu nonșalanță oricând și oricui. Dorința mea de a fi un om mai bun este mult mai mare decât orice fals pretendent al lui Dumnezeu și decât orice individ căruia i se dă această superputere în fata copiilor, în sălile de clase.

Sunt un om optimist de fel și mai car cu mine și câteva cuvinte frumoase, spuse tot de un profesor. Acestea persoane sunt ca o busolă morală, ce te ghidează când simți că nu faci nimic bine, că nu ești valoros. În clasele primare, am avut ca învățătoare o doamnă cu suflet nobil, ce a avut grijă de 30 și ceva de suflete.


La sfârșit de an școlar, când se socoteau mediile, se hotăra soarta elevilor, cu premii și coronițe, mi-a dat premiul I, deși media nu se încadra, din cauza câtorva sutimi, și mi-a zis: fă-ți coroniță, Sarina, ești fată deșteaptă!

Atunci am hotărât că sunt un om valoros și că merit. Am mai uitat pe parcurs, că deh, șirul de oameni slabi și răi întâlniți în viața e nesfârșit.

Am grijă ca, de fiecare dată când întru într-o biserică malteză, să fiu decent îmbrăcată, fără pantaloni prea scurți sau decolteu, în semn de respect. Capul însă este descoperit, căci dacă mi-ar cere să il acopăr, nu aș mai intra. Ce treabă are capul neacoperit cu Dumnezeu? Că doar El mi l-a și dat, să îl folosesc cât pot eu de mult la gândit.

Închei cu o recomandare de carte, firește, pentru că mă salvează când nu știu cum să închei. Poate pentru că povestea nu se încheie aici.

Așadar, George Orwell - 1984, carte ce are 4.2 pe Goodreads.

Sursa imagine cover: Pinterest

Articol scris de stefania.sarina
Eu sunt Ștefania. Și Sarina. De aici și numele blogului meu, Sarina.ro. Am 33 de ani de defecte asumate, cu pasiuni de oameni normali și scăpări emoționale ca alți oameni normali.

6 comments on “Fă-ți coroniță, Sarina, ești fată deșteaptă!”

  1. Știi, persoana laica din mine te înțelege perfect. Le-am trăit și eu pe ale mele, însă preoteasa de azi a întâlnit în calea sa și preoții care sa îmi confirme ca e bine sa mai caut(și nu, nu mi-am dorit sa fiu preoteasa-NICIGAND- înainte ca Dumnezeu sa mi-l scoată în cale pe omul de lângă mine). Nici în biserica din sat , nici în multe din oraș nu am trăit ce ai descris tu. E trist ca acel preot te-a îndepărtat, dar nu identifica biserica și credința adevărată cu acele personaje.
    Sunt și educatoare. De când sunt mama am devenit și mult mai iubitoare cu prichindeii din grădiniță. Încerc și eu sa fiu, pe cât cu putință, ceva mai buna decât predecesorii mei. Tara asta o schimbam cu toții. Schimbarea pornește de la fiecare om mărunt în parte. E ceea ce cred și ma motivează.

  2. Superb! Ma regasesc complet in cuvintele tale, sunt din aceeasi generatie si inca ma confrunt cu multe stari care isi au originea in acest tip de experinte...

  3. Încep prin a-ți mulțumi că ai citit și că ți-ai făcut timp să scrii cateva cuvinte și ai împărtășit cu mine experiențele tale frumoase.

    Am mereu grija ca, în articolele mele sa nu fie “extremă”, la modul la care sa declar că altceva nu există. Mă bucur să aud că există, îmi confirmi tu asta, dar si multi, multi alții. Am stat de vorba și eu cu preoții deosebiti, oameni de seama, cu care mi-am permis sa fiu eu. Știu ca nu sunt(em) toți la fel și este minunat așa. Nu-ți face griji, că nu am aceasta repulsie fata de tot ce înseamnă religie. Am insa rezerve, în urma experimentelor mele, iar ce scriu și oamenii buni pe care-i cunosc fac parte din procesul de vindecare, acceptare.
    Îți mulțumesc încă o data! Iti doresc mult succes, echilibru și iubire în tot ceea ce faci! Mă bucur că există oameni așa, buni si empatici. 🙂

  4. Mulțumesc mult pentru comentariul tău! Nu știu dacă să fiu însă fericită să aud că și tu aceleași experiențe, dar pare-se că generația noastră are “suferințe” comune, din păcate.
    Să auzim doar de bine! <3

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Postările mele

crossmenu
Shares
Share This

Distribuie acest articol

Distribuie acest articol prietenilor tai!