Scris de stefania.sarina in data de October 22, 2021

Efectul razelor de lună asupra galoșilor de gumă, în lanul de porumb

Profesorul de istorie din școala generală ne-a zis odată, cu regret în voce (regret pe care de abia acum încep să îl înțeleg), că-i pare rău că îmbătrânește dintr-un singur motiv - acela că va apărea uitarea, că va uita pur și simplu tot ce-a învățat, ce a stocat bietul creier de-a lungul vieții. Bănuiesc că se referea la cele bune, la cunoștințe despre lume și istorie, la amintiri cu copiii săi și, cine știe, poate și la elevii care i-au trecut prin viața sa de profesor. 

Pentru cei care știu, mă refer aici la domnul Feleagă. 

Recunosc că mă îngrozește această idee a uitării. Sunt stupefiată de ideea că s-ar putea să uit ce odată mi-a fost drag, să uit de cărțile pe care le-am citit și mi-au adus fericire, de locurile lumii pe care le-am văzut, de ce am iubit și-am urât…

Și-atunci m-am hotărât să scriu. Încep cu blogul și, când oi fi mai bătrână și mai liniștită, voi scrie și-o carte. Aș scrie în fiecare zi, sincer, dac-aș avea timp. 

Am fost “acuzată” că scriu trist, morbid și bizar, mai mult despre moarte, sărăcie și înmormântări. La sfârșitul acestor “acuze” s-a adăugat “dar îmi place, ține-o tot așa”. 

Să știi că nu mi-am dorit nici eu ce mi s-a întâmplat, dar s-a întâmplat. Ce sunt și simt acum asta e important. Și să știi că sunt bine! Și să mai știi că momentele luxuriante le păstrez de cele mai multe ori doar pentru mine. 

Mai demult, nu foarte demult, am făcut o schiță a următorului articol de blog ce mi se plimba prin cap. 

Multe povești de-ale mele se reduc la trei persoane - mama, frate-miu mai mic și eu. Noi trei am petrecut niște timp împreună, într-o singură cameră, pe timp de iarnă, după moarte tatei. 

Noi trei am făcut atâtea activități împreună, un grup omogen, și devenisem mai mult prieteni, decât mamă și doi copii. Cred că încă de atunci s-a stabilit între noi un vocabular atipic, nedemn de o familie tradițională, cu apelative și replici foarte colorate. 

Cu mama in Italia
Cu mama in Perugia, Italia.

Ce eliberare este să poți vorbi liber, fără opreliști și îngrădiri lingvistice, date de statut sau….”ordinea firească a lumii”. 

Pe lângă activități plăcute cu mama, precum făcutul de friptură de porc pe grătar și mâncat cu pâine (era divină combinația), și clătite când aveam noi doi poftă, era și munca - eternă activitate interminabilă a lumii, unul dintre pilonii esențiali ai acestei societăți. 

Munca la câmp, mai exact. 

Nu am fost de multe ori la câmp în viața mea. Veniturile noastre nu veneau de acolo nicicum, ci doar erau niște îndatoriri, nici nu aș ști cum să le zic, pe care nu le făceam pentru vreun profit anume. Aveam niște pământ de la bunici, ce trebuia plantat cu câte ceva anual, muncit și cules roadele apoi. 

În anul acela se pusese porumb.

Eh, aceste lanuri de porumb necesită îngrijire constantă - săpat, bibilit de buruieni, căci acestuia nu-i plac, rugăminți către cer pentru ploaie, mai este și frica că se poate fura (cui nu-i place porumbul fiert?) și, în cele din urmă, culesul manual. 

Culesul acestuia se face când încă mai este arșiță afară, iar frunza porumbului e tare nemiloasă și te taie pe mâini ca o coală de hârtie. De aceea, oamenii, la cules, poartă cămăși cu mânecă lungă și pantaloni lungi (bieții de ei, și acum), căci aceștia trebuie să se protejeze pentru câteva ore. Apoi, după ce scoți știuletele de pe coceanul lung, faci grămezi de știuleți din loc în loc, grămezi ce vor trebui adunate apoi când vine nenea cu un tractor sau căruța. 

Așadar, când venea tractorul, făceau oamenii la genuflexiuni și aplecări de trunchi de cred că aveau febră musculară multe zile după. Pe lângă mișcările de picioare și trunchi erau mișcările de brațe: luai doi-trei știuleți de porumb din grămadă, cât îți încăpeau în mâini, și îi aruncai în remorca tractorului. Uluitor de solicitant pentru brațe. 

Eu știu acum cum e, căci merg la sală să fac biceps și triceps și, sincer, dupa fiecare antrenament, de-abia îți aduni mâinile sub un robinet să te speli. Dar acum merg din plăcere și conștientă fiind că e sănătos pentru mine. Dar nu uit, nu voi uita vreodată, că mișcările sunt similare cu acelea de adunat, aruncat și așezat porumbul sau mai știu eu ce alte roade ale pământului. 

Una peste alta, la porumb eram și cu mama și cu frate-meu mai mic. Era august, cald ca vara în Bărăgan și costreiul din porumb mai mare ca porumbul. 

Noi trei și multă ambiție. Mama își propusese, optimistă din fire cum e, să terminăm de jumulit păcătosul de costrei cu mâna!!!! și să plecăm acasă. Tradiția câmpenească era ca, la fiecare activitate de acest gen, mama să ia merinde cu noi, căci nu puteam face treabă cu burta goală. Făcea mama scovergi, fierbea ouă, lua ceapa verde, telemea și mai știu eu ce alte minunății.

Musai mâncam înainte de orice activitate, fără discuții. 

Puneam pe rândul de porumb prosopul, ne așezam tacticos pe jos și mâncam. 

Fratele mai mic era vestit pentru stările care-l cuprindeau după fiecare festin pe rândul de cucuruz: “eu nu mai pot să fac nimic, am mâncat prea mult!”

“Bine, nu mai faci nimic!” îi zicea mama nervoasă, dar obișnuită deja cu celebra replică. 

Se întindea pe rândul de porumb și cred că număra fire de iarbă... 

“Eu nu mai pot de cald, leșin!” 

“Eh, leșini, n-ai nici pe dracu!” contracara mama cu replici ce se voiau tăioase. 

Eu jumuleam și îmi vedeam de treabă, adăugând din când în când câte ceva îndreptat către trântorul din țărână. 

Târziu am aflat că, de fapt, plăcerea cea mai mare a fratelui era doar mâncatul la câmp. 

“Are alt gust mâncarea” zicea cu poftă. 

Se ridica în cele din urmă și participa activ la jumulirea costreiului din rândurile de porumb. 

Ce a reușit mama în viața asta este să creeze o stare de umor din orice. Și când zic orice nu exagerez. 

Căldura sufocantă, buruieni greu de jumulit, fără chef - niciunul dintre noi nu avea chef de ce făceam acolo, replici peste replici între noi. 

Eu, la un moment dat, cu patos: îți dau alocatia mea să plătești pe cineva să facă asta, dar eu aici nu mai vin, nu sunt făcută pentru așa ceva. Eu nu mănânc porumb! 

Mama râdea de noi. Știa probabil că era o chestiune de timp până să zică “hai acasă!”, căci i se luase și ei. Și știa că noi așteptam asta încă de când ajunsesem. 

Deodată, în tumultul activității, o auzim: "băi, dar voi știți care este efectul razelor de lună asupra galoșilor de gumă?"

Și eu, și frate-miu ne-am oprit ca două suricate curioase, uitându-ne către mama și așteptând răspunsul, căci întrebarea era oricum deplasată. Doar știam că mama are cultură generală. 

Și așteptam...și nimic. 

"Care e?" Zicem în cor. 

“Nici eu nu știu, vă întrebam pe voi.” 

Ce rasete a putut porni această întrebare fără noimă, fără răspuns, fără nimic, ca un banc sec. 

A fost urmată de altele și altele, pe acel lan de porumb cu costreiul cât casa. 

La scurt timp, a zis mama “hai acasă”. 

Ce sentiment de eliberare am avut, ce legământ am făcut atunci cu mine însămi, că acolo nu mai ajung în veci, ce drum frumos am avut spre casă, făcând planuri de ce mâncăm mai târziu! Mi-am imaginat deja baia la lighean ce urma să o fac, să spăl tot praful ăla din porumb și cât de tare or să mă usture tăieturile de costrei și porumb. 

Dar nu mai conta, plecasem de acolo și asta era toată fericirea în acel moment. 

Anul acela a fost ultimul an de porumb, de orice, de fapt, de pe acel pământ. Nu a mai fost timp și loc de mers la câmp. Mi-am dat seama că să citești și să iei note bune era mai ușor și nici nu te murdăreai. 

În 2007, în Canada, aflam că, costreiul face parte din familia graminee și era folosit de decor în grădinile canadienilor, căci aduce foarte tare cu trestia. L-am plantat acolo și l-am replantat în multe grădini private, alături de alte plante viu colorate, ce făceau grădinile sa arate superb. 

Costreiul din Canada nu are viață lungă ca în Bărăgan, căci îl lovește iarna din plin, devreme, și nu-i dă acestuia răgaz să se înmulțească și să crească cum creșterea în lanul nostru de porumb. 

Pesemne că m-a mai bantuit o vreme costreiul și pe alte meleaguri, aducându-mi aminte de acea zi toridă de august, când l-am disprețuit și jumulit ca o buruiană fără însemnătate stilistică. 

Nici acum nu-mi place de el, noroc că la Malta nu există. Sau poate nu l-am văzut eu. 

Nici acum nu știm care este efectul razelor de lună asupra galoșilor de gumă, căci, și acum, când o întreb pe mama ce-a vrut să zică, o bufnește râsul. Și când râde mama, e toată fața numai gură și mulți decibeli. Mă enervează pe alocuri, pentru că aș vrea să știu răspunsul. 

Cu mama
Eu si mama, cu ceva ani în urmă.

Cât de natural și firesc îi este mamei să râdă de orice, să facă haz de necaz, la propriu. Are acea autoironie, acea asumare de om trecut prin viață, cu alți oameni mici pe lângă ea, de care a avut grijă. Am învățat asta de la mama și practic acum involuntar. Este în mine, natural și la îndemână să râd de orice și cu oricine îmi permite și împărtășește aceeași abilitate. 

Am zis s-o scriu și pe asta aici, să nu o uit. De fapt, noi trei nu am uitat nicicum, sunt sigură, și ne amintim mereu când ne nimerim împreună.

Îți mulțumesc că ai ajuns până aici! 

Semnat

Sarina  

Cartea zilei de citit: De veghe in lanul de secara - J.D. Salinger

Articol scris de stefania.sarina
Eu sunt Ștefania. Și Sarina. De aici și numele blogului meu, Sarina.ro. Am 33 de ani de defecte asumate, cu pasiuni de oameni normali și scăpări emoționale ca alți oameni normali.

2 comments on “Efectul razelor de lună asupra galoșilor de gumă, în lanul de porumb”

  1. Bună, vreau doar să-ți mulțumesc pentru ocazia de a citi aceste rânduri. M-au făcut să râd, să mă bucur, să-mi amintesc de vacanțele de la țară, la bunici. A fost ca o mângâiere pe suflet. Să ai doar zile frumoase și inspirație la scris. Toate cele bune.
    Catalin.

  2. Buna, Catalin!
    Iti multumesc si eu ca ai citit si ca te-ai transpus la tara, la bunici. Sentimentul este unic, stiu.
    Multumesc pentu urari si ganduri!
    Sa auzim doar de bine!
    Sarina 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Postările mele

crossmenu
Shares
Share This

Distribuie acest articol

Distribuie acest articol prietenilor tai!