De la Omul cu Șobolani, doar de bine

Trenul personal de la Constanța la Lehliu e un test al răbdării: trei ore, multe opriri și peisaje care se derulează molcom prin geam. Trei ore de șuierat, scârțâit și drum lung.

Pleci de acolo cu marea-n suflet și nisip între degete, ca să te întorci la o vară mai puțin spectaculoasă de soarele dobrogean și efervescența estivală specifică zonei.

Vizita a durat cel mai probabil o săptămână, timp în care rudele te găzduiesc fericite, cel puțin în primele trei zile. Apoi, se încurcă un pic de tine prin casă, pentru că fiecare are obiceiurile sale.

Dormitul, gătitul și curățenia devin o corvoadă atunci când le faci pentru mai mulți la un loc, și mai ales când nu toți sunt copiii tăi. Ei sunt copii, dar nu-s ai tăi și nu e același lucru. Adultului i se încețoșează mintea câteodată și devine incapabil să treacă, cel puțin să se prefacă, peste faptul că ești doar un copil și nu tu tre’ să fii tras la răspundere.  

Eram, așadar, în vizită la rude, la mare, o săptămână, cel mai probabil în mijlocul lui iulie, când și asfaltul leșină de cald.  

Să fi avut vreo 12 ani. Cred. Știu că la 12 ani așa se vedea lumea.

Cu doi ochi cu care vezi tot, chiar dacă, din nou, se crede că nu. Și mai ai și simțuri extrem de ascuțite să interceptezi cam tot ce este în jurul tău, la 360 de grade, chiar dacă se crede că nu.  

La 12 ani nu ești suficient de înalt să privești oamenii la același nivel. Încă îi mai vezi de jos. Încă mai ești copil mic.  

Călătoream dus și întors, dar și statul efectiv la mare, cu fratele mai mare, trimis de mama pentru pază. Cei șase ani diferență între noi asigurau adulții că nimic nu se poate întâmpla. Și nu se întâmpla.

Ne duceam de colo-colo, pe jos, prin Satul de Vacanță, admiram, vorbeam, ne îmbăiam în Marea Neagră și apoi ne întorceam fericiți acasă, seara, la rude.

Nu știu dacă se și povestea ceva apoi la cină, de cum a fost, unde-am fost și altele. Se presupunea că ne-am distrat nevoie mare. Că ziua a fost de pomină. Și era.  

Diferențele de vârstă între frați se văd și mai strident, atunci când unul este deja adolescent și are în grijă un altul care încă se mai îmbracă cum îi zice mama, sau cum i-a făcut mama bagajele. Adolescentul are grijă de cel mic și-l îndrumă cum știe mai bine din poziția sa de adolescent. Consider că, uneori, adolescentul nu face cu plăcere toate lucrurile care i se cer din direcția părinților. Dar își duce la bun sfârșit sarcina și aduce copilul mai mic acasă nevătămat după vacanță.  

A trecut săptămâna la mare, săptămâna la rude, de hoinărit prin Mamaia și Năvodari, holbatul la oameni, la magazine, la terase și la tiribombe. Fusese o săptămână fructuoasă, plină de aventuri. Aveam acum de povestit la școală colegilor ce făcusem în vacanța mare. Ne întoarcem toropiți și negri, bronzați și gata să ne petrecem și restul verii cu alte aventuri.

Fiecare cu ale lui, specifice vârstei, bineînțeles.  

În gară, lume multă, hărmălaie, tineri și copii, geamantane și genți de voiaj răsfirate pe peron, și toată lumea cu ochii pe ceas. Peronul era ca un furnicar de oameni. Se anunțau trenurile și linia la care sosesc și fiecare își ciulea probabil urechile ca nu cumva să fie al lui, să fi venit mai devreme chiar.

Un spectacol dinamic, feroviar, alături de mulțimi bronzate și obosite, dar cu iz de vacanță.  

Mă țineam aproape de fratele meu, când, brusc, își îngustează ochii, se apleacă și-mi șoptește:

- Îi vezi p-ăia doi d-acolo? Ăia-s de la Omul cu Șobolani. Du-te de le cere un autograf! 

Clipesc, confirm cu capul și mă duc cu gâtul întins să cer autograf.  

- Voi sunteți Omul cu Șobolani?

Unu’ din doi zice NU!

- Ce-ai, măh?, îi zice cu reproș celălalt.  

- Da, noi suntem. 

- Vreau și eu un autograf!, zic cu voce revenită după refuzul primului. Nici nu știu daca am zis "vă rog".

Negativistul, ciufutul care mă refuzase deja începuse să pufnească a nemulțumire evidentă.

- Sigur, pe ce? 

Și scot hotărâtă din rucsac carnetul de note și-i arăt cu degetul pagina și locul unde să mâzgălească.

- Cum te numești?

- Ștefania.

Binevoitorul ia carnetul, cu pixul său, și scrie pe ultimele pagini ale carnetului de note de clasa a VI-a:  

„Dan, de la Omul cu Șobolani, Ștefaniei, doar de bine!”

Am mulțumit fâstâcită și-am făcut apoi cale întoarsă de unde venisem, la fratele mai mare, cu carnetul ca un trofeu.  

Îi zic și lui că unu’ din doi a fost reticent și m-am simțit și prost, dar Dan a fost drăguț și mi-a dat autograf, chiar cu zâmbet pe față.  

Eu știam bine încă de atunci ce muzică aveau cei de la Omul cu Șobolani, îi ascultam, dansam pe muzica lor.  

Aveam adolescentul acasă care-mi arăta drumul răzvrătirii muzicale, nu-mi era străin.  

Băiatul cu cioc, pentru că doar atât îmi amintesc de cel care m-a și refuzat, m-a refuzat și doar el știe de ce. Dan, solistul, a fost amabil și și-a rupt din timpul său prețios de așteptat trenul pe peronul din gara de la Constanța, și mi-a dat mie autograf.  

Am ținut mulți ani carnetul semnat până i-am pierdut urma prin casă. Se poate ca acesta să fi ajuns în sobă, într-o iarnă oarecare, când mama punea pe foc ce găsea și i se părea inutil de ținut. Și dacă mai eram și la liceu, cu atât mai determinată era să bage pe foc un carnet de clasa a VI-a.  

Mai târziu, după ce nu a mai fost carnetul de note care să mă țină-n liga fanilor trupei, am renunțat și eu în a mai fi fana lor. Ba chiar mă și deranja un pic timbrul vocal al solistului.  

Am ajuns la Lehliu, acasă, și ne-am văzut în continuare de vară, de vacanța mare, de rockăreală și trăitul copilăriei cum se cuvine.  

Personalul a mers și el mai departe, la București, cu tot cu Omul cu Șobolani în el. 

Poza de copertă aparține lui kasiqjungwoo