Contact
Scris de stefania.sarina in data de August 25, 2021

Cu fiecare moarte din viața mea, am mai îmbătrânit puțin

De ce vorbești așa de mult despre moarte?

Păi pentru că despre viață vorbește mai multă lume, și moartea este neglijată. 

Și se mai zice că te gândești așa de des la moarte și pentru că-ți place viața prea mult. 

Aș putea scrie despre cum este viața la Malta, și cum mă duc în fiecare sfârșit de săptămână, din aprilie până în noiembrie, la câte o plajă. Câteodată, mai mergem la înot și în zilele de miercuri. Beau o cafea, un pahar de roze, cappuccino, dupa cum am chef. 

Multe dintre cărțile pe care le citesc sunt începute și terminate pe câte o plajă exotică de pe insulă.

Dar nu, nu despre asta vreau eu să vorbesc. Nu acum. Experiențele astea sunt ușor de digerat, de povestit, de detaliat. Dai un pic ochii peste cap și zici cât de minunat este la Malta, cum Mediterana este caldă, turcoaz și vai, au lămâi peste tot pe stradă. 

Contrar rânjetului caracteristic și prezent în multe dintre situațiile vieții mele, sunt un om pe alocuri anost, retras și, aș putea spune, introvertit. 

M-au lovit toate nedreptățile vieții pana la vreo 20 și ceva de ani de zici că îmi plăteam pedepse karmice cu trei generații în urmă. 

Cert este că s-au întâmplat și eu nu am trecut prin ele ca rața prin apă. 

Refugiul meu a fost mereu munca. Munca fizică îndeosebi. Mereu îmi găseam ceva de făcut, cu mâinile, în pământ, prin gradină, cu câte un ciocan, un cui de scos de undeva. Prin casă curățenie, pus cărțile din bibliotecă în ordine alfabetică, spălat, ceva, orice, dar să fie cu mâinile. 

Până am descoperit cititul. Ce eliberare! 

Dar nici despre asta nu voiam să vorbesc. Nu este asta piatra de care vreau să scap. 

În istorisirile mele de pe blog, am lăsat clar câteva rânduri scrise despre moarte tatei, la vârsta de 42 de ani, de cancer. 

A zăcut patru ani înainte de a muri, de a se elibera de durerea pe care doar el o știa, și pe care o rostea cerând un pistol să se împuște. 

Noi eram pe lângă el, asistam neputincioși, uitându-ne pe alocuri în gol, sperând să înceteze cât mai repede. 

Un muribund te deranjează, îți face și ție viața un calvar. Mai ales că aveam 15 ani. 

A murit într-o zi de octombrie. 

El avea 42, mama avea 38, arăta ca de 60, cu o dantură precară, slabă și cu cearcăne negre sub ochi și ochii ei verzi albaștri duși, fără culoare.

Nu erau ca marea Mediterană pe care o văd eu acum aproape zilnic, plină de vitalitate și curaj. 

La 38 de ani nu îți îngropi tatăl copiilor tăi, ci îți faci planuri de viitor, să termini o casă începută, să-ți trimiți copiii la studii, să vezi ce talente au, să te asiguri că sunt pe calea cea bună, să fii cu ei. La 38 de ani nu te gândești la moarte!

A fost mama, ea a fost, așa cum a știut ea mai bine. De fapt, a fost perfect ce a făcut. 

Înmormântarea sau, mai bine zis, ritualul pe care-l presupune religia, de dinainte de îngroparea propriu-zisă, a fost mai copleșitoare decât cei patru ani de zăcut ai tatei. Să nu mai spun că a costat o grămadă de bani

Este imperios de menționat că acestea sunt experiențele mele, din micul oraș Lehliu Gară, cu comunitatea de acolo. Ce se întâmplă în restul țării nu cunosc prea bine. Nu este un subiect pe care să-l fi aprofundat vreodată. 

Eu spun doar cum își îngroapă morții oamenii din Bărăgan și ce face comunitatea locală. 

Mortul la români se ține, sau se ținea (vorbim aici de anul 2001), în casă, în sufragerie, pe masă. Se stă la priveghi cu mortul în casă. Lumea se adună copleșită de durere, cu capul plecat și își expune regretele față de cei rămași în viață după răposat. 

În cazul de față, o văduvă cu trei copii, o casă neterminată, și o curte plină de animale. 

Tatei îi plăcea această abundență de dobitoace în ogradă, zicând că acestea îți aduc hrană pe masă și că reflectă cumva bogăția unei gospodării.  Acum i-aș spune să ia în calcul mâncarea pentru animale, munca de îngrijire a acestora și alte date, și nu cred că ar ieși în câștig. Pe atunci nu știa. 

Lumea venea și pleca, stătea puțin, mânca o gogoașă, mai bea o cafea și pleca. Aprindeau oamenii lumânări, aduceau câte o pungă de orez, făină și alte merinde, căci, din ce am auzit, așa se aduce. 

Mortul stătea liniștit pe masă, împăcat parcă cu situația și cu expunerea aceea stridentă de a fi privit, atins, compătimit că “ce tânăr era”, “ce liniștit e, parcă doarme”. Oamenii își împreunau mâinile în poală și se uitau, ziceau câte ceva, se uitau la mama care mai adăugase odată cu acest eveniment alți 5 ani la vârsta sa. 

Cosciugul era lung, din lemn, de doi metri - tata era foarte înalt - cu acel material alb, satinat, dedesubt, și cu o pătură peste acesta. Mortul trebuia să stea cât mai confortabil. 

Ce viață au unii copaci. Se fac mari și falnici ca să ajungă apoi cosciuge...

Din exces de zel, dorința de a adăuga ceva la confortul acestuia, i-a mai fost adăugată o pătură nou-nouță, chiar de către bunica mea. Cu o insistență oarbă și cu replici tăioase, negândite parcă, l-au scos pe tata din cosciug ca pe o pisică și i-au mai pus și acea pătură. 

Norocul lor pe atunci era că aveam doar 15 ani. Dacă se întâmpla acum, la 34, îi dădeam pe toți afara fără niciun drept de apel. Am dezvoltat o intoleranță grozavă la penibil și încăpățânare, mai ales când este făcută pentru fală și gura lumii.   

Mortul trebuia să stea și mai confortabil, dar atât, doar mortul. Restul nu. 

S-a înfăptuit și această grozăvie.

La biserică s-a trecut pe lângă cosciug pentru ca fiecare să-și ia adio de la persoana decedată. Se auzeau șoapte prin biserică “pupă-l pe tac-tu, că e tac-tu!”, “vai, ai văzut că nu l-a pupat, ai văzut cum a trecut pe lângă el?”. 

Nu, nu l-am pupat pe tata. Era mort, rece și vinețiu. Eu eram un copil traumatizat deja de ce putea să facă cancerul din om, văzusem cu ochii mei degradarea umană experimentată de un om viu. Eu am văzut tomografia acelui cancer din capul tatălui meu. Cuprinsese limba, nasul și urechile. Intrase apoi în masa osoasă. Toate astea pe viu. Tata nu mai putea vorbi, nu ne mai auzea, ne citea pe buze, și de văzut oricum vedea cu un singur ochi. 

Pentru tata, nu moartea, și nici viața nu i-au fost grele, ci tranziția, drumul ăsta sinuos. 

Ce stupid și cancerul. Își distruge gazda, neștiind că, odată cu moartea acestuia, moare și el ca un netot, fără niciun plan. 

L-au îngropat. Începuse și o ploaie neanunțată în momentul în care cosciugul a fost scos din casă. A fost scos pe geam, pe ușa nu avea loc. 

Nu mai știu ce s-a întâmplat cu ploaia apoi. 

A rămas mama cu trei copii, singură. 

A plătit mama bani la înmormântare, bani la preot, bani la gropar, bani pentru cruce, bani pentru pomana din ziua respectivă.

A mai plătit apoi mama bani pentru pomenile din tot anul acela. La trei luni, la sașe luni, nouă, habar nu am. Cert este că nu se mai terminau. Îl îngropaseră de ceva luni, dar pomenile încă se țineau la noi acasă. Știu ca s-a ținut și acea săptămână de pomeni. Adică, timp de o săptămână, în fiecare zi se făceau pomeni. Din banii mamei. Se dădea de mâncare la oamenii care aveau deja mâncare acasă, nu la săraci. Pomeni pentru mort, pentru moarte.

“Așa se face” auzeam zicându-se, “să-i fie bine mortului.” 

Păi mortului să-i fie bine? Și cu ăștia vii ce facem? 

Mama rămăsese cu trei copii, dintre care doi la scoală. Ne trebuiau rechizite, ghete, că venea toamna, geci și alte haine, că eram în creștere. Nu cred că am avut o geacă cumpărată nouă până la liceu. Erau toate primite de pomană. 

Dar mortului îi mai trebuia o pătură în plus în cosciug și pomeni făcut tot anul. 

Eu cred că tata se amuza teribil, dar se și frustra pentru mama, sunt sigură. 

Și unde mai pui că intrasem și în postul Crăciunului cu pomenile, așadar, trebuia mâncare de post. 

Toate astea costau bani. O costau pe mama bani, singurul susținător al casei. 

Tradiția spune - sintagma care mai zgârie formidabil - că la un an de la moarte, se schimbă crucea la mormânt. Cea de lemn se schimbă cu una de marmură. 

Adicătelea, alți bani. Prin 2002 erau câteva sute de lei bune. Toamna venise iar, iar școală, iar nevoi. Nevoi ca să trăiești, să izbutești, să te duci la școală ca un elev funcțional, să ai resurse să înveți, să te dezvolți, să crești sănătos, căci erai în viață. Toate acestea susțin viața.

Noi eram în viață, dar nimănui nu-i păsa. Era totul despre mort, din nou, moarte.

Mortul era tatăl meu, care, înainte să moară, a avut cel mai mare regret al unui tată care moare de tânăr: ce se fac copiii mei și ce face mama lor cu ei singură?

Doar el și mama au știut și au simțit aceasta ruptură, acest handicap ce ne aștepta. Doar ei știau prin ce urma să trecem. 

Nimeni din cei prezenți la priveghi, la înmormântare, la discuții și bârfe inutile de după, nu au știut prin ce trecem noi de fapt. 

Nici măcar preotul. 

Preot care și-a luat partea de bani și a avut grijă să-i zică mamei ce trebuie făcut pentru mort: pomană la șase săptămâni, cruce de marmură, nu știu ce bani și așa mai departe. 

Nevoile mortului, din nou. 

Oare a ridicat de fapt preotul privirea, să vadă realitatea? Sau doar a cerut să se înfăptuiască, pentru că așa trebuie? 

Ce trebuie? Să te faci luntre punte pentru un om mort, iar cei rămași în viață să se chinuie cu neajunsuri? 

Odată intrat în casa noastră, îți puteai da seama care este situația. Și chior să fi fost și tot te prindeai. Cu atât era mai dezolantă imaginea în momentul în care mortul zăcea pe masa din sufragerie. Dacă mai trăgeai și sertare prin casă, găseai și morfină, reminiscențe ale unui bolnav de cancer, în metastaza. 

Dacă o scuturai pe mama un pic și-o luai la întrebări, ai fi aflat că și-a cheltuit în ultimii patru ani toți banii pe tratamente de cancer. Dar nici nu trebuia să tragi sertare sau să sapi adânc. Te uitai la mama și era suficient. 

Nimeni nu știa. Nici măcar preotul. Doar atât știau: pomeni și cruce de marmură. 

I-a pus mama și cruce de marmură lu’ tata. I-a pus de gura lumii, de gura bunicii, că de bună voie nu a făcut-o. 

Doar era octombrie și de abia începusem școala. Nevoile erau aceleași ca cele de anul trecut, ba chiar mai mari. 

Cred că toți morții au parte de tratamente atât de nobile, dupa ce mor, firește, de mâncare de la pomeni, de bani dați aiurea pe nevoi inventate. 

Înțeleg durerea pe deplin. Ai face multe pentru cineva drag, simți că ți se face inima bucăți de durere și dor. Le știu pe toate. Le-am simțit pe toate. 

Dar viii rămân aici, pe pământ, unde viața chiar costă bani. Și nu puțini. 

Tata fusese chinuit patru ani de boală. De ce ai crede că ar vrea să-și vadă familia apoi chinuită de tradiții, de obligativitatea de a fi în rând cu lumea, că lumea vorbește, bârfește, urăște, zice de rău. 

Nimeni și nimic nu mă poate convinge că așa a fost bine. Iar eu nu sunt un caz singular. Am mai fost apoi la înmormântări de tați și mame - Doamne, ce drame trăiesc copiii cărora le mor părinții - și-am văzut neajunsuri și acolo. Îmi era ușor să identific. Le știam pe de rost. 

Despre moarte aș putea vorbi mult și bine. Și despre zecile de vacanțe în care am fost în lumea mare aș putea vorbi la fel de bine. Ambele fac parte din mine și nu le pot anula, nu le pot nega. 

Ceea ce încerc eu să creionez cu aceste postări de blog este și o eliberare personală de angoase, frici (și câte sunt!). Încerc o expunere a realității chiar de sub nasul nostru, stridentă și colorată, a ceea ce am trăit și de care nu mă pot scutura decât în cuvinte. 

Închei cu un citat găsit pe internet, cum altfel? 

“De-am bate la lespedea mormintelor pentru a oferi morților viața, ar refuza cu toții.” 

 Arthur Schopenhauer

Mulțumesc că ai ajuns până aici, căci, îți spun sincer, nici eu nu știu cum am putut scrie atât. 

Lasă-mi un cuvânt, un gând, ceva în scris, de bine, de rău, cum îți vine pe moment. 

Cred cu tărie în veridicitatea gândurilor spontane, ce sunt, de fapt, autentice.

Poza este făcută pe Coasta Amalfi, Italia, cândva în 2014, prin primăvară. Urcasem cu bicicleta până sus și savuram un bine-meritat panino.

Articol scris de stefania.sarina
Eu sunt Ștefania. Și Sarina. De aici și numele blogului meu, Sarina.ro. Am 33 de ani de defecte asumate, cu pasiuni de oameni normali și scăpări emoționale ca alți oameni normali.

10 comments on “Cu fiecare moarte din viața mea, am mai îmbătrânit puțin”

  1. Dureros de adevărat!
    Mi se face piele de găină.Am crescut într-o tradiție în care gura lumii este atât de importantă încât aproape renunțăm la propria persoană pentru o falsă poză în societate.😰😥

  2. Așa este eu am o vorbă, mortii cu morții vii cu vii, să nu mai zic de risipa de după, e încontinuare la fel, numai cel care a murit stă la capelă acum. Durerea e în suflet și în gândurile tale,nu în etalari desfranate. Eu nu am înțeles niciodată tradițiile astea și am o vârstă, sau nu am vrut să le înțeleg!

  3. Trist, adevarat si foarte frumos povestit...ai surprins nuanțe și trăiri din condei.
    Te voi urmari cu placere!

  4. Îmi povestea o colegă, că atunci când a murit bunica ei,undeva prin octombrie,au tăiat porcul,care era pentru familie și trebuia tăiat la Crăciun.Dar, cum la parastas venea tot satul,ai ei au tăiat porcul, pentru a nu se face de rușine și au lăsat 3 copii să sufere (porcul ăla asigura hrana familiei o bună bucată de timp, pentru cine n-a trăit la țară).
    Am rămas consternată și nu mai contenem să pun întrebări,mi se părea imposibil să faci așa ceva doar de gura lumii, știind că acel ceva va crea neajunsuri copiilor tăi.
    Din păcate, în comunitățile mici încă există această mentalitate de "ce va spune lumea?!" și mulți oameni se lasă conduși de ea...

  5. Am citit articolul pentru că mi-a adus aminte cum cu foarte mulți ani am fost condamnat la moarte și am refuzat, mai întâi tăcut, apoi politicos, mai puțin politicos, agresiv, violent până m-am transformat în unica realitate posibilă: moartea. Nu mai trebuie să fac nimic, trăiesc de dragul vieții întru teroarea acuzatorilor care încă sunt vii, martor incomod al incompetenței lor. Sunt destui, se caută, fac alianțe în continuare, planifică, se justifică, mai pun la cale un complot, lovesc, se repliază.
    Toate presiunile sociale m-au făcut străveziu, inert, pe stradă trecătorii mă lovesc din spate, din lateral, din față, ca și cum nu aș fi, apoi se înfurie că nu au fost atenți și urlă la mine până deranjează pe altcineva cu care se iau la harță, pentru că de obicei tac, cum tace moartea, am învățat de mic că un copil nedorit nu poate vorbi decât cu sinele său. Tăcerea în cazul unui conflict e o jignire mai mare decât orice jignire, oamenii preferă un răspuns agresiunii, cât de mic. După despărțire, agresorul rămâne cu întrebarea: nu l-am omorât, se va răzbuna oare? Trebuie să-l omor cumva, fără urme, fără martori.
    Mă simt ciudat când se vorbește despre moarte, ca și cum am fost invitat la un priveghi, unic vinovat tăcut, martor executant, călău nevăzut, și îmi spun, da, încă un păcat pe capul meu, ce bine că nu vorbesc, chiar dacă nu am a face cu subiectul. Generic, e umbra purtată în familie de generații, nu am culoarea potrivită, părul potrivit, accentul potrivit, ochii potriviți, sunt un paria, în afara vieții absolut, ireconciliabilitatea infinită.

  6. Ai mare dreptate! Din pacate,la noi romanii,obiceiurile astea de inmormantare-cel putin si nu numai-sunt de neinteles pentru mine,cel putin🙊…deci subscriu! Sanatate multa si inspiratie!😊

  7. Parintii mei traiesc , din fericire, dar in 2009 mi-au murit ultimii 3 bunici .
    Suntem o familie mica, tata este singur la parinti , mama are o sora asa ca a trebuit sa ne ocupan impreuna de cele 3 inmormantari.
    Eu si cumnata mea ne-am ocupat de cumparaturile si pregatitul pomenilor. A fost coplesitor. Dupa ce am terminat cu asa-zisele randuieli pentru 3 morti la diferenta de cateva luni am fi putut sa ne deschidem firma de catering sau de organizat parastase. Dincolo de durerea pierderii bunicilor care marcheaza cumva biologic pierderea copilariei, a fost povara tuturor obiceiurilor inventate si inexplicabile descrise de tine . Si asta in conditiile in care bunicii mei aveau pregatite mare parte din cele necesare ( dupa obiceiul oamenilor batrani de la tara) haine noi, lenjerii si pături de pus in cosciug, prosoape si batiste ba chiar si scanduri pentru cosciug ca daca nu e lemnul uscat se crapa .
    Pe de alta parte , daca nu am fi facut aceste obiceiuri nu stiu daca m-as fi simtit bine psihic. Cred ca as fi avut un sentiment de vinovatie si de regret .

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Postările mele

crossmenu
Shares
Share This

Distribuie acest articol

Distribuie acest articol prietenilor tai!