Scris de stefania.sarina in data de February 3, 2024

Ajutor de la ajutoare. Parcurs în viață cu noroc

Am 36 de ani, am o situație financiară care-mi dă accesul la bunuri, călătorii și fandoseli, și încă îmi mai plac hainele căpătate și obiectele vechi.

Am crescut cu haine primite, le-am apreciat și am ținut de ele ca o de avuție dobândită cu greu. 

Unele dintre ele sunt acum vintage. Ce are peste douăzeci de ani este considerat vintage

Am învățat de așa numitele branduri de mică. Purtam parfum Chanel încă din școala generală. De Dior nu mai zic.

Cu Armani mai dădea tata prin casă, să miroasă frumos cică. 

Și-acum identific cu ușurință parfumuri. Mirosurile clasice pe care le știu de mai bine de douăzeci de ani. Sunt și azi fidelă acelorași mirosuri, pentru că eu cu ele am crescut. 

Nu pot să scap de dragostea pentru parfumul Dolce Vita, de la Dior. Când îl miros mă arunc într-o zi de 27 decembrie, a nu știu cărui an, de Sfântul Stefan, când l-am primit cadou. Are sticlă rotundă și șlefuită ca un diamant, și îți încape perfect în palmă. 

Capacul este cu auriu, cutia cu galben și negru. O bijuterie. Dulce ca o zi de zahăr ars. 

Paragrafele de mai sus pot fi introducerea perfectă de articol al unei persoane care se dă mare, duce o viață precum parfumul menționat și așa i-a și fost mereu. I-a fost bine, i-au mers strună toate, iar ea nu a trebui decât să fie o domnișoară roză în obraji, să zâmbească frumos și să fluture suav din gene. 

Se dă mare, ce-mi place expresia asta. 

A te da mare înseamnă că ești mic, de fapt, nu? Și că vrei cu tot dinadinsul să pari ceva ce nu ești. 

Las’ că-i bine să fii și mic. Ești mai ferit de tot ceea ce cred ăia care se dau mari că e bine, cool și mișto. 

Revenind la haine și parfumuri. La branduri și lux. 

M-am îmbrăcat bine încă din școala generală și până…ei bine, până acum, că doar nu mi-a trecut apetitul pentru haine frumoase. 

Se întâmpla însă că nu am avut eu bani să cumpăr tot ceea ce îmbrăcam, miroseam, purtam și etalam.

Erau primite cadou. Erau primite de pomană. 

Am povestit în câteva dintre articolele mele că am avut norocul să cresc alături de oameni care ne ofereau, mie și familiei mele, aceste cadouri, aceste daruri atât de prețuite. Mi-au oferit accesul la o lume imposibil de atins atunci. 

Încă îi avem pe acei oameni cu noi, încă fac parte din viața noastră, din familie.

Familia mea modestă, despre care am scris și despre care am să tot scriu, pentru că familia mea mi-a dăruit și mi-a și îngrijit talentul. Acela de a scrie, de a pune în cele mai simple și sensibile cuvinte toată viața noastră. Ce nu a fost deloc ușoară. 

Ai mei s-au mutat la casă când aveam nouă ani, și cu ei odată au adus probleme ce nu aveau loc și nu trebuia să se întâmple. 

Am crescut într-o casă făcută din chirpici - cea mai curată și mai frumos mirositoare casă, cea mai veselă, cu wc-ul în curte și ne spălam la lighean. 

La câțiva ani după mutare în casă nouă, se îmbolnăvește tata de cancer și la alți patru ani moare.

De abia începusem liceul. Eram clasa a IX-a. Era anul în care mă îndrăgosteam prima dată și mergeam la discotecă cu colegele. 

Se arăta în fața mea cea mai frumoasă poveste adolescentină, gata să fie exploatată.

Când ai 15 ani ești breaz, ești invincibil. Ești neobosit și avid de cunoaștere. Ai atâția ani înaintea ta. 

Situația în casă de după moarte se schimbă radical. 

Moartea nu aduce nimic bun niciodată și-i face pe ăia vii, rămași în urmă (în viață, de fapt), să trăiască un amar, o jale continuă, vizibilă din toate unghiurile. Mortul moare, nu mai știe nimic, nu mai simte nimic. 

Sărăcia și moartea nu fac un duel de bun augur. 

Atârnă amândouă și se fac o pacoste comună, care duce la negură, duce la povară pe umerii celor mai mici - copiii. 

Povară a fost atunci, acum este motorul care mă face să scriu, să muncesc, să învăț, să fiu un profesionist. 

Moartea prezentă în casă la vârste fragede scoate din tine tot, te provoacă zilnic, până iei frâiele cum trebuie. Frâiele propriei vieți, zic. 

Și când, într-un final, le iei, nimic, dar nimic, nu te mai suprinde, nu te mai clintește. 

Ce poate fi mai rău decât moartea?

M-am întors la școală la o săptămână după înmormântare. Eram privită și analizată la fiecare mișcare, fiecare gest. Păreri de rău mă loveau ca niște săgeți. 

Dar ce păreri de rău să ai din partea colegilor de-o vârstă cu tine?

Câtă empatie au adolescenții la 15 ani?

Îmi continuam drumul în viață îmbrăcată frumos, parfumată. Mă tunsesem scurt, abordasem deja stilul rock, aveam gașcă, trăiam din plin viața de adolescent.

Aveam tot dreptul. 

În decembrie, cu câteva zile înainte de vacanța de iarnă (frumoasa și lunga vacanță de iarnă), mă cheamă doamna dirigintă în cancelarie. 

Eram cuminte. În afară de dramele specifice vârstei, nu făceam probleme. Nu știam de ce sunt chemată. Mai ales în cancelarie. 

M-am dus rezervată și circumspectă unde fusesem chemată. 

Doamna dirigintă, un om deosebit și bun (când m-am făcut mare, mi-am dat seama de asta), mă întâmpină blând și-mi înmânează o pungă mare, grea, doldora cu…chestii. 

“Uite, Ștefi, câteva haine, șosete, pijamale și dulciuri pentru tine, că vă este greu acasă. S-a făcut un program social în liceu și s-au strâns bani pentru copiii săraci, fără părinți și fără venituri, și li se dau AJUTOARE.” 

Am murit de jenă. Urlam în sinea mea și voiam să-i spun că nu e nevoie.

Îmi vine și-acum să plâng când îmi aduc aminte. Și-mi aduc aminte des. 

Erau niste șosete grosolane, niște haine triste, terne, în culori ca de spital. 

Eu eram copilul sărac, orfan de un părinte, la liceu, pentru care se strânseseră bani. 

Același copil care purta haine de firmă, dar avea încă WC-ul în fundul curții și se spăla la lighean. 

Cel mai greu a fost să-mi dau seama însă că așa ne vedea lumea, asta s-a văzut din exterior. 

Sărăcie.

Neajuns. 

Copii fără tată, fără noroc. 

Mamă văduvă, cu trei copii. 

Și-așa și eram.

Dar niciodată…..niciodată nu am vrut să arăt asta despre mine. Nu asta voiam, de fapt, să se știe despre mine, despre noi.

Era imperios necesar ca oamenii să știe că noi eram fericiți. Pentru că eram.

În același an școlar am fost și pe lista elevilor care primeau bursă. Am fost un elev mediu, de opt. Opt este și numărul meu norocos. Media generală plus situația nefastă în care eram (copil orfan de tată) m-au pus pe lista norocoșilor și luam bursă de merit socială. 

Am fost, și sunt, un om fericit. Suntem o familie fericită și împlinită, cu toate cele care s-au întâmplat. 

Am crezut mult timp că doar la noi sunt belele, că doar la noi în casă sunt neajunsuri. Am aflat apoi că toată lumea le are, într-o formă sau alta. 

Port și-acum doua dintre parfumurile cu care am crescut - Addict, de la Dior și Elle/She, de la Armani. 

Când le miros, știu ce am simțit atunci, ce făceam atunci, acum douăzeci de ani. 

Și mă pun pe scris și mai abitir. 

Pentru că este o formă elegantă de a-mi aduce aminte. 

Să fii un om asumat este cea mai modestă, umilă formă de comunicare, ce te ține în liga umană. Nu există nicio altă ligă superioară acesteia. Eu nu cunosc! 

Este modul simplu în care trăiesc și de care mă izbesc, când vreau să mă dau mare. 

Dac-ar fi vreodată să mă dau mare cu ceva, ar fi scrisul și recunoașterea mea ca împătimit de acesta. 

A modului în care aș vrea ca oamenii să își îndrepte atenția către ceea ce contează sau ce rămâne când nimic nu mai contează. 

Îmi place să fiu, să citesc și să scriu, în această decadentă experiență numită viață. 

Dolce Vita, norocul ăsta dulce, m-a urmărit mereu. 

Tocmai pentru că noi am fost o familie fericită. 

Întâmplarea face că, strada pe care m-am mutat, unde este acum (a)casă, se numește Bonavita…

Sursa imagini copertă: Pinterest și Adrian Valencia.

Articol scris de stefania.sarina
Eu sunt Ștefania. Și Sarina. De aici și numele blogului meu, Sarina.ro. Am 33 de ani de defecte asumate, cu pasiuni de oameni normali și scăpări emoționale ca alți oameni normali.

2 comments on “Ajutor de la ajutoare. Parcurs în viață cu noroc”

  1. Ce bine se vede în vorbele tale imaginea satului din Baragan,a casei pe care am văzut-o odată, mama ta nu știa cum să ne omenească, tu erai veselă și foarte grijulie cu fetele mele! Cine este încercat de greutăți ,urca mai usor treptele în viață!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Postările mele

crossmenu
Shares
Share This

Distribuie acest articol

Distribuie acest articol prietenilor tai!